Dacă e la cască, de regulă de la un punct încolo ori devine sâcâitor, ori riscă să te adoarmă. Dacă e pe o bandă neagră plasată deasupra scenei pe care curge textul, îți amorțește gâtul. Nici una, nici cealaltă nu constituie soluția optimă, dar mă tem că, în cazul unei reprezentanții live care se joacă într-o altă limbă decât materna celor din sală, traducerea, deși absolut necesară, e departe de-a atinge idealul în privința modului în care e livrată publicului.
În speța de față ceea ce contează e spectatorul și maniera cea mai adecvată din punctul lui de vedere de-a recepta conținutul semantic al scenariului pe care îl vede jucat la rampă. Subiectul m-a preocupat de ceva vreme ca spectator împătimit, iar chestiunea revine în atenție de fiecare dată când, de regulă în festivaluri internaționale cu creații scenice în limbi pe care nu le pricep, vizionez producții care mă interesează. De tălmăcire e nevoie chiar și atunci când punerea în scenă pornește de la piese clasice, cu care ești familiarizat profesional, pentru că în trecutul recent nici un regizor nu s-a mai mulțumit cu versiunea dramatică originală. Creativitatea artiștilor s-a exprimat variat și în raporturile cu textul, rescriindu-l, comprimându-l, preluând și combinând secvențe din alte lucrări, renunțând la anumite personaje, imaginând altele etc.
Traducerea la cască
Traducerea la cască e, în ordine cronologică, cel dintâi sistem utilizat. Rutina e relativ simplă: prin intermediul unui sistem tehnic, o persoană desemnată în prealabil și care, teoretic, se antrenează puțin pentru ce urmează să facă, transmite prin lectură, în tandem cu acțiunile scenice, ceea ce spun prin viu grai actorii. Publicul primește la intrare perechea de căști prin care aude și înțelege ce vorbesc artiștii transpuși prin joc în pielea personajelor.
Alegerea persoanei care face lectura nu ar trebui să fie deloc întâmplătoare. Contează enorm timbrul, capacitatea de a urmări ritmul scenei și de a i se supune, de-a struni inflexiunile inutile, de-a fi atent la respirații, la foșnetul paginilor întoarse ori la obiecte din preajmă de tipul cană cu ceai ori pahar cu apă pentru hidratarea corzilor vocale. Din păcate, de regulă cei care fac la noi această operațiune sunt dintre cei ale căror sarcini profesionale mai suportă încă una.
Practica oferă o sumedenie de pățanii bizare, ușor comice. Recent, la susținerea unei teze de doctorat am aflat o situație ilară în care cititorul textului din off a ajuns la final cu mult înainte ca actorii din scenă să o facă. Spre completa bulversare a spectatorilor! Alteori, sistemele wireless nu funcționează nici ele perfect, iar hiatusurile declanșate tehnic cauzează și un posibil disconfort în receptare. Nimic nu e perfect!
Supratitrarea
Cât privește cealaltă soluție, supratitrarea, nici ea nu e perfectă. Elimină un intermediar (vocea care citește), dar introduce o nouă treabă de făcut pentru privitor. Care trebuie să-și alterneze privirea pe fracțiuni de secunde de la desfășurarea scenică la rândurile din partea superioară sau laterală a spațiului de joc, pentru a citi. Dispare solicitarea acustică, dar intervine una vizuală, cu prețul ratării unor momente importante din derularea scenică. Plus oboseala inerentă cauzată de rutina mutării rapide, alternative a centrului atenției. O oboseală care poate duce la a renunța urmărirea textului, de pildă.
Când ești teatrolog, iar treaba prezenței tale în sală e și reflectarea prin scris a creației, atunci e esențial să vezi liniile regizorale și jocul artiștilor în integralitatea lor, nu sincopat de comutarea privirii dintr-o parte a zonei de privit în alta. Pentru limitarea daunelor, caut să citesc textul fie înainte (varianta optimă), fie după vizionare pentru a suplini ceea ce inevitabil mi-a scăpat în timpul spectacolului.
Supratitrarea are nevoie de cineva care s-o opereze și care, de asemenea, trebuie să fie legat de teatru și de producția în sine, pentru a urma cursul scenic al secvențelor. Mărimea literei, amplasarea adecvată a benzii ori a plasmelor pe care curg cuvintele sunt în egală măsură importante. Cei ce fac slide-urile trebuie să aibă grijă la cantitatea de text și cât timp stăruie rândurile pentru a putea fi parcurse. Varianta mai aproape de optim e ce în care trebuie să-ți ridici doar ochii, nu tot capul. Ca să nu-ți omori cervicala complet. Un alt element de luat în calcul e identificarea personajului care vorbește și căruia îi sunt atașate vorbele. E o întreagă știință și aici, a cărei respectare asigură condiții de receptare bune care să minimizeze vulnerabilitățile asociate.
La operă, gen de spectacol live la care regula e ca o lucrare să se joace în limba în care a scris-o compozitorul (pentru a respecta și această formă de muzicalitate subiacentă ce o însoțește pe cea a notelor din partitură), practica frecventă e supratitrarea. Melomanii nici nu mai au nevoie de ea, căci cunosc personajele și seria de întâmplări dramatice. Pentru novici, util e libretul, versiunea condensată a scenariului liric, care poate fi citit în avans sau la antract. O posibilă soluție complementară și pentru teatru.