Iti amintesti cum se tirau pe pamintul uscat, brazdat de crapaturi adinci care parca desenau contururi de frunza de vita de vie, unul linga altul. Si labuta unuia dintre pisoi, neterminata, fara degete, fara gherute. Si iar mieunatul lor subtire, facind sufletul tau sa se subtieze si el, in neputinta si nepricepere. Un firicel. Si mama in balconul de la parter, de cealalta parte a blocului, intinzind niste rufe, fredonind. Cu punga albastra de plastic se termina amintirea. Ii stii mirosul, gustul, haloul care o invaluia, iar filmul se termina aici, cu labuta fara degete apucind disperata marginea unei crapaturi de pamint, prinzin-du-se in ea, un ciot viu, atit de amarnic de fraged si viu, si-apoi punga de plastic albastra, cu care poate ca cineva i-a adus, dar mai degraba i-a dus…
Emil Brumaru: Ma gindeam… Cred ca aveam vreo 4-5 ani. Eram la Curtea de Arges. Ma indragostisem de bilele de biliard! (Ruda la care stam, nea Mitica, avea o cafenea cu doua mese de biliard.) Visam la cea rosie, nu mi s-a dat niciodata! Foarte tirziu (eram deja medic la Dolhasca!) mi s-au dat o bila alba de marmora si una de fildes, galbuie… cafeneaua fiind inchisa de mult timp. Dar atunci, copil, am fost amagit crunt! Mama unchiului Mitica, gheboasa ca o vrajitoare din povestile de groaza, vazind cit de indragostit eram, m-a luat afara, in spatele cafenelei, intr-o curte plina de zapada, a facut un bulgar rotund si mi-a spus: uite, asta e bila alba, ti-o dau! Pare incredibil, dar am crezut ca imi da, intr-adevar, bila alba. Cotoroanta o tinea in palme: uite, s-a topit… nu mai este… Am inceput sa pling in hohote… Nu se astepta la asemenea reactie… A venit mama sa ma linisteasca, vorbindu-mi incetisor de „disparitia” bilei albe… explicindu-mi… Probabil a fost prima mea mare deziluzie in dragoste…
V.D.N.: E o poveste chiar foarte trista. M-am plimbat cu ea prin casa si nu pot sa scap de imaginea baietelului privind bila alba de marmura topindu-se, disparind! Fiindca el chiar bila de marmura o privea. Nu stiu de ce unii oameni mari se inraiesc asa… Iar bila rosie, deci, nu a mai primit-o niciodata baiatul.
Mi-am amintit si eu de lucrusoare iubite, daruite si luate inapoi, din diferite stupide motive. Un avion metalic, frumos vopsit in rosu, alb si albastru, cu un motor care zumzaia fin si care se ridica la cer doar prin forta minutelor mele. O ascutitoare puisor, un timbru cu un catel flocos si alb, un ciot de creion roz… Cite deziluzii! Par marunte, dar nu uiti detaliile, spaima, disperarea chiar. Si imi doream sa ramin mereu la virsta de 5 ani, de parca acolo as fi fost protejata de tot ce urma. Dar cite dezamagiri nu erau si in virsta aceea!
E.B.: Cam tot la virsta cind iubeam bile sau putin dupa aceea, la Merisani, am avut a doua mare deziluzie. Maica-mea era invatatoare. Ca sa nu ramin singur acasa (nu stiu unde era taica-meu, probabil detasat undeva ca impegat de miscare), ma lua cu dinsa la scoala. (Stam cuminte. In felul asta am facut clasa intiia de doua ori!) Dar la un bal dat de cei din invatamint, cind mama a vrut sa danseze cu un barbat, altul decit tatal meu, care lipsea, m-am repezit in lacrimi la ea, am luat-o de talia la care de-abia ajungeam, si nu am lasat-o sa fie partenera de dans a nimanui. Doar a mea…