Renumitului Rembrandt Harmenszoon van Rijn i se va face, de data aceasta, portretul de către scriitoarea neerlandeză Simone van der Vlugt. Cu o mare aplecare către scrierea de romane istorice, autoarei îi reușește o carte în care ficțiunea se construiește în baza unor documente autentice, făcute publice abia în anul 1965 cu privire la scandalul dintre Rembrandt și Geertje Dircx, o eroină adusă în contemporaneitate.
Geertje e un personaj căruia timpul nu i-a făcut dreptate, iar adevărul a rămas undeva ascuns în filele istoricilor care s-au ambiționat să o amintească doar în treacăt, ca o figură de insuficientă însemnătate. Ceea ce aduce însă Simone van der Vlugt la lumină încununează relația care a existat, timp de aproape șapte ani, între Rembrandt și cea care s-a angajat pe post de dădacă pentru fiul artistului, Titus, cu doar câteva luni înainte ca soția lui Rembrandt, Saskia, să moară.
Protagonista aleasă de Simone van der Vlugt pentru a-i fi redată demnitatea are și ea parte de un context care îi schițează pofta de viață, dorința de a-și întemeia o familie și de a avea copii, trăind în apropierea portului. La doar câteva luni după ce se căsătorește cu gornistul Abraham, rămâne văduvă după ce proaspătul ei soț piere într-o furtună pe mare. Povestea pe care și-o imaginase până în cel mai mic detaliu se curmă, iar ea primește în dar compătimirile unui întreg oraș. „Vederea spre apă și corăbii, larma de pe cheiuri, pârâitul lemnăriei bărcilor“ și „plescăitul apei“ își pierd strălucirea. Singura lume pe care Geertje o știa și o iubea se sfărâmă ca un catarg lovit de fulger.
După o vreme în care va lucra tot ca dădacă pentru o familie cu mai mulți copii, ajunge să lucreze în casa lui Rembrandt, crescându-l pe micul Titus încă de când acesta avea doar câteva luni. Geertje pătrunde într-o lume plină de admirație pentru marele pictor, apreciat de ceilalți încă din timpul vieții, în ciuda personalității sale aspre și răzbunătoare. Însă Geertje se îndrăgostește firesc, naiv, cu aceeași speranță a întemeierii unei noi familii. Un vis care nu i se va îndeplini niciodată și care o va face totuși să rămână alături de Rembrandt după ce acesta îi promite că îi va fi credincios și că în inima lui ea este noua lui soție.
Pe degetul lui Geertje strălucește inelul Saskiei, „un inel împodobit cu diamante dispuse într-un motiv floral de trandafiri“ care îi va aduce fericirea și, în egală măsură, dezaprobarea unui întreg oraș: „Firește, știam prea bine că acel Rembrandt care fusese al Saskiei nu avea cum să fie niciodată al meu, însă nu-mi păsa deloc. Nu conta nici că Rembrandt nu era tipul de bărbat de care mă simțeam atrasă de obicei. Sentimentelor mele nu le păsa de asta. Au azvârlit deoparte tot ce credeam că știu despre iubire și mi-au dezvăluit cu totul altceva. Ceva care mă atrăgea irezistibil și mă înspăimânta totodată“.
Povestea își așterne însă rândurile sub scriitura candidă, atentă și exersată a scriitoarei care merită întreaga atenție a cititorilor odată cu acest nou roman tradus recent la Editura Polirom.
Universul alcătuit din „sticlă pisată, pietre prețioase și lacuri“, pigmenți zdrobiți în atelier, pânze uriașe sprijinite de pereți și un ritm lin în care tânăra femeie se încadrează perfect devine noua realitate de care Geertje nu se poate desprinde și în care pare să își fi găsit fericirea. Nimic din impresiile celorlalți despre Rembrandt nu-i umbrește iubirea, „i se iertau purtările bădărane și firea arțăgoasă“. Relația lor se ridica deasupra oricărui canon, deasupra oricăror reguli de care Rembrandt nu voia să țină cont.
Doar Geertje va avea de suferit, din acest punct de vedere, încă de la bun început, atrăgând asupra ei oprobriul public și disprețul propriului frate, Pieter, cel care o va și trăda în cele din urmă, complotând cu Rembrandt. Conștientă de felul în care e văzută relația lor, Geertje nu își poate învinovăți sentimentele. Iar Rembrandt era un zid, un chip care nu putea fi, până la acel moment, dărâmat: „Legătura noastră a rămas secretă mult timp pentru restul lumii. Legea interzicea concubinajul, iar dacă o încălcai, trebuia să plătești o amendă zdravănă. Dacă nu te îndreptai, puteai fi chiar proscris. Cine făcea parte din Biserica Reformată se putea aștepta să fie excomunicat, însă Rembrandt nu făcea parte din nici o Biserică, așa că puțin îi păsa“.
Geertje e fiecare femeie care a cunoscut nedreptatea
Într-o lume a inegalității, într-o lume în care semnăturile bărbaților cântăreau mai mult decât mărturiile femeilor, Geertje își vede micul univers destrămat în întregime atunci când cel pe care îl considera soț o anunță că iubirea lui îi este dedicată acum lui Hendrickje, noua servitoare intrată în casa lor cu doar câteva luni în urmă.
Simone van der Vlugt știe să extragă, din fiecare răsturnare de situație, temele universale și fricile nepieritoare, durerile care nu au nici vârstă și nici leac. Geertje e, pe rând, fiecare ființă cu inima frântă, fiecare femeie care a cunoscut nedreptatea din partea celor de la care aștepta doar sprijin și iubire.
După ce va fi de acord să nu vândă bijuteriile Saskiei dăruite de Rembrandt în timpul relației lor și după ce amanetează o parte din ele, cu gândul de a le recupera când va produce o nouă sursă de venit de pe urma micii afaceri cu brânzeturi de casă, Geertje se vede aruncată în casa de corecție pentru femei din Gouda pentru doisprezece ani. Sentința dată lui Geertje, ireală, injustă, mai aspră decât cele mai multe pedepse de acolo, este pentru furt, desfrâu și dezicere de contract. Iar singurul motiv pentru care se ajunsese la acel lung șir de ani de detenție fusese îndârjirea lui Rembrandt de a plăti lunar pentru ca Geertje să rămână închisă. Cea pe care declarase că o iubise îi devine acum prizonieră, iar nimic nu pare să mai facă vreo diferență între faimosul pictor și renumitul Barbă Albastră.
Dacă de la bun început Rembrandt a ales cum să trăiască și ce reguli să ignore, Geertje a trăit atâta timp cât norocul a ținut-o departe de ura lui Rembrandt. Adevărul va străluci fad din spatele zidurilor ferecate: „Se pare că nu e deloc așa de greu să trimiți pe cineva la casa de corecție. Nici măcar nu trebuie să săvârșească vreo nelegiuire. Cu învoiala primarului, și un bărbat sau o femeie care se poartă cumva nepotrivit poate ajunge acolo. De cele mai multe ori e vorba de femei“. Abia după patru ani, mila supraveghetoarelor sale îi va acorda dreptul de a trimite scrisori, iar sora lui Geertje va fi cea care o va salva în următoarele luni de zile, obținându-i libertatea după ce va demonstra că reaua-voință o ținuse închisă în tot acest timp.
Elementele de modernitate țesute pe faptele vechi de aproape patru sute de ani o fac pe autoare să scrie, în Postfață, că Geertje Dircx este un „exemplu minunat de girlpower în secolul al XVII-lea“, iar lecțiile unei eliberări de dogmele aspre și nedrepte ale acelor timpuri arată și măsura în care, uneori, dreptatea revenea celor care nu renunțau, în ciuda drepturilor limitate pe care le aveau ca femei.
Timpul nu a știut să spună, cu certitudine, dacă tabloul Tânără la ușă cu o tăblie deschisă (1645), început de ucenicul Samuel von Hoogstraten și terminat de Rembrandt, este portretul lui Geertje. Însă intimitatea unei vieți care încălcase jurământul unei iubiri, în loc să-l apere, iese la iveală în biografia lui Rembrandt prin penelul curajos mânuit de Simone van der Vlugt.
Simone van der Vlugt, Iubita pictorului, traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu, Polirom, 2021