„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Scrisori către Taisia de Petru Cimpoeșu, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
– Fragment –
Copilul e un sălbatic. Raporturile lui cu lumea sunt mult simplificate, acțiunile lui, atitudinea, modul de a gândi provin dintr-un instinct tulbure al vieții, ceva rudimentar și imprevizibil. Ceea ce pare a fi la el răutate sau chiar cruzime nu e decât o energie frustă care își găsește adesea expresia în acte nesăbuite, ținând de o logică a emoțiilor primare. Mă imaginam deja pe un câmp de bătălie. Eram poate chiar generalul armatei pe care o conduceam către o victorie grandioasă, deși nu-mi era deloc clar ce aveam de făcut – sau poate că nu-mi mai amintesc acum.
M-am pomenit că țineam o piatră în mână. Cred că intenționasem să arunc cu piatra aceea în geam, apoi să fug. Nu pentru a face propriu-zis ceva rău, ci pentru a-i transmite domnișoarei Miron un mesaj concludent, anume, că sunt supărat pe ea. Când am ajuns undeva pe la jumătatea distanței dintre casa în care locuiam și „camera de oaspeți“, cam în dreptul fântânii, am început să aud muzica aparatului de radio. Asta îmi încurca întrucâtva socotelile. Vocea Margaretei Pîslaru interpreta o melodie bine ritmată, dar în același timp de o voioșie ușor melancolică. Cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea… E un vifor sau o boare, e un cântec, cum e ea… N-am acordat atunci prea mare importanță acestor versuri naive, pesemne venisem cu altă treabă, totuși ele mi s-au imprimat atât de bine în memorie încât, în zilele următoare, mi le aminteam adesea, împreună cu melodia, pe care o fredonam fără să vreau. Valul mării înspumat… Gingaș m-a îmbrățișat… Mi-a furat sărutul vântul… Doar din dragoste l-am dat…
Deocamdată, furișându-mă pe lângă gard, apoi pe după colțul casei, m-am apropiat de fereastra luminată. Draperia trasă mă împiedica să văd ce se petrece înăuntru, totuși mi-am putut da seama că între timp Lalele plecase. Domnișoara Miron era singură și cânta împreună cu aparatul de radio melodia aceea. Umbra ei țopăia sprintenă dintr-o parte în alta a încăperii. Nu pot fi sigur că dansa, dar cu vocea ei subțire și un pic falsă chicotea din când în când, încercând să o imite pe Margareta Pâslaru, într-un mod care, departe de a excela ca performanță muzicală, exprima o mare mulțumire de sine. Mi-e greu să-mi dau seama acum dacă tocmai mulțumirea ei m-a ofensat sau altceva. Poate nu ofensă e cuvântul cel mai potrivit aici, nici măcar invidie, ci, încă o dată, dezamăgire. Poate că nu fac decât să-mi livrez, față de tine, o justificare târzie, retroactivă. Au mai fost și alte situații când am constatat că vocația mea pentru nefericire – nu suferință, ci acea nefericire mediocră care ne face și mai nefericiți – m-a făcut să lupt cu fericirea altora, fiindcă îmi provoca disconfort. Asta mi-a creat la un moment dat un profil auster, o anumită asprime în comportament, mai ales în legătură cu femeile, dar și o severitate ușor excesivă față de mine însumi și față de cei din preajma mea, care poate fi lesne confundată cu uscăciunea sufletească.
Poate că totul s-a întâmplat în cele câteva minute în care am străbătut, cu sufletul istovit de atâtea emoții contradictorii, aleea de la „camera de oaspeți“ până la fântână. N-am mai aruncat cu nici o piatră în geam – ce rost ar fi avut? –, am lăsat-o să-mi cadă pur și simplu din mână. Consumasem ultimul episod al primei mele experiențe erotice, aflasem cum arată dragostea, fără să știu totuși nimic despre ea, și tocmai din acest motiv căutam să-i amân cât se putea inevitabilul enunț final. Cu câteva ore mai devreme o urâsem pe domnișoara Miron. Acum însă eram doar nedumerit, ușor confuz și poate ușor deprimat. Nu înțelegeam, de exemplu, ce motive o făceau să cânte și să danseze de una singură, de parcă și-ar fi pierdut mințile. Mi-am dat dintr-odată seama că vocea ei semăna cu un guițat de purcică, iar această asociere m-a amuzat un pic. Descoperii apoi că avea nu doar o voce de purcică, ci și nasul mic, cu nările mari și vârful îndreptat în sus, ca un rât de purcică. Mi-am mai amintit cum râdea uneori fără motiv. Dacă mă străduiam, puteam să-mi amintesc și alte lucruri neplăcute, să-i găsesc și alte defecte. Dar în primul rând începusem să mă îndoiesc de inteligența ei. De vreme ce se putuse îndrăgosti de o hahaleră ca Lalele! Eram pe drumul cel bun, spiritul meu rece, analitic funcționa din ce în ce mai bine și îmi satisfăcea nevoia de revanșă.
Mai târziu, amintindu-mi de seara aceea și de cântecul Margaretei Pîslaru, îmi va reveni în minte mai ales momentul în care m-am oprit la fântână, pentru a consfinți printr-un gest solemn despărțirea mea definitivă de domnișoara Miron. Nu-mi mai amintesc judecata definitivă pe care am făcut-o atunci în legătură cu ea, știu doar că am făcut o astfel de judecată. De fapt, m-am oprit fără să am în minte vreun plan anume. Am ridicat încet capacul, cu conștiința clară că fac un lucru rău, de parcă urma să fur ceva de acolo. L-am ridicat puțin, numai atât cât să mă pot apleca și să privesc întunericul din adâncul fântânii – și am scuipat.
CARTEA
Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cît și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă ademnității umane.
AUTORUL
PETRU CIMPOEȘU (n. 1952) a debutat editorial în 1983, cu volumul de povestiri Amintiri din provincie. Alte volume publicate: Firesc (1985), Erou fără voie (1994), Povestea Marelui Brigand (2000), Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni (2001), Christina Domestica și Vânătorii de suflete (2006), Nouă proze vechi. Ficțiuni ilicite (2008), Celălalt Simion (2015), Bărbați fără degete și alte amintiri penibile (2019). Romanul Simion liftnicul a fost tradus în Cehia, Italia, Spania, Croația, Bulgaria, Franța și Ungaria, fiind declarat cartea anului 2007 în Cehia și distins cu premiul „Magnesia Litera“, iar romanul Christina Domestica și Vânătorii de suflete a fost tradus în Cehia și Spania. În România, volumele semnate de Petru Cimpoeșu au primit numeroase premii, printre care Premiul revistei „Observator cultural“, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române.