Dar este si un omagiu adus profesiei celui ales ca raissoneur – nimeni altul decit Tony Wilson, prezentator de emisiuni muzicale TV, persoana in carne, oase si stil incorigibil englezesc, ajuns personaj si actor in propria poveste!
Este un mod subtil de complicitate cu spectatorul, o maniera de-al implica in istorie si o ironie de grad secund, la care poti avea acces numai daca faci diferenta intre planul realitatii si planul naratiunii. Ceea ce nu-i chiar o bagatela, pentru ca filmul penduleaza continuu intre adevar si fictiune, intre fapt jurnalistic atestat si legenda, intre lumea banalitatilor trecatoare si lumea viselor generate (sau nu) de consumul substantelor halucinogene.
Un tip care-si pune in minte sa ajunga proprietar de club, de casa de discuri sau manager de trupa rock va trebui sa studieze obligatoriu aceasta lectie de „cum se face”. Sint citeva reguli pe care Wilson & compania (Factory Records) le-au pus in practica si perfectionat aproape fara intentie. Valabilitatea lor e dincolo de indoiala. Nu ma indoiesc asupra insusirii „materiei” de catre sirguinciosii doritori. Ca invatatura sa si prinda, e necesara si existenta unui climat adecvat. Nu oriunde si oricind este Florenta medievala, nici Manchesterul anilor ’80. Si mai e nevoie de spirite creatoare; sa nu le spun genii, cu toate ca Wilson repeta mereu si proclama cind pe unul, cind pe altul „geniu”, neuitind, autoparodic, sa se includa pe sine… Si inca o data subliniez ironia, ale carei virtuti nu le mai insir, ca element revelator al naturii umane. Arta lipsita de ironie este inutila, arta care se ia-n foarte serios e condamnata la neant, oricit s-ar crampona de mecanismele publicitare ce-o resuscita periodic.
Climatul social evocat in prima parte a filmului – anii 1976-1980 in Anglia – nu era propice distractiei. Somaj galopant, saracie progresiva, poluare, nationalism, agresivitate, debusolare. Strat germinativ pentru punk si pentru trupa numita, deliberat provocator, Joy Division. Alegerea numelui este un act postmodern, explicat – si explicit – didactic. Destinul vocalistului Ian Curtis, frint la 24 de ani, devine simbol si motiv de cult pentru o generatie necircumscrisa doar lumii britanice. Motivele pentru care Curtis alege sinuciderea nu sint clarificate in filmul de fata. Probabil ca regizorul-scenarist nici nu si-a propus asa ceva. Crochiul acordat personajului depaseste calitativ pe cele rezervate altora. Modalitatea de abordare, sobra si realista pina la limita vulgaritatii, pune in evidenta tragedia celui care parca refuza statutul de idol, dar era dispus sa achite nota de plata. Mi-e greu, de fiecare data cind revad filmul, sa-mi controlez frisoanele ce-mi scutura trupul si-mi rascolesc sufletul. Exista, pesemne, o legatura intre ce simt eu (si nu doar eu – a se vedea audienta de azi a trupei Joy Division) si ce cinta Curtis & trupa. E ceva datorat sunetului acela „rapid si incet”, cum cere producatorul Martin Hannett sa bata-n tobe Stephen Morris, si-l pune cu bateria pe acoperis, uitindu-l acolo… Dar e, sigur, izbinda regizorului Michael Winterbottom in a manevra focul.
Un foc numit, cu vorbele altui artist, distractie de moarte…