E ceva în mirosul de fum. Frunzele arse toamna, firul de fum pe care îl simți pe-o câmpie acoperită de zăpadă, sunt lucruri care te fac să tresari, care aduc cu ele amintiri puternice și nelămurite. Blestemata de nostalgie pe care ne-o trezesc, când noi avem atâta treabă și suntem atât de serioși și atât de anti-clișee. Puține mirosuri sapă atât de adânc în noi ca mirosul de fum.
Îți vine să spui că el e urzeala principală pe care se țese restul hărții noastre mentale, pentru că el vine de acum un milion de ani și a fost prezent în toată perioada formatoare a creierului uman, luând ființa respectivă pe sus și spunându-i: aici e cald/ lumină/ hrană/ supraviețuire…! Cum să nu-ți trezească acest miros tot felul de reverii atavice, chit că nu sunt sigur dacă asta nu e cumva o abordare neo-lamarckistă (lucrurile sunt mai complicate: chiar dacă impactul momentelor petrecute lângă foc nu poate fi transmis genetic de părinți copiilor, o atracție irepresibilă pentru foc și fum putea să reprezinte un avantaj evolutiv).
Și cultural – chiar și atunci când deja nu mai facem focul cu mâinile noastre – fumul e cel care, pe insulele multor Robinsoni, semnalează o altă prezență umană. Fum înseamnă că nu mai ești singur, că nu mai ești rătăcit, că ești salvat. Fumul pistolului cu capse din copilărie e cel care îți înțeapă nările cu promisiunea unor aventuri care nu vor putea fi niciodată ipotecate burghez. Fumul e supremul detaliu naturalist din celebrul film al fraților Lumière, mai mult decât carcasa înspăimântătoare a trenului care intră în gară pufăind. Sfumato-ul lui da Vinci e cel care dă putere ambiguității fețelor lui, în Fecioara între stânci sau într-un alt tablou, al cărui nume îmi scapă. E ceva bun în fum. Ați observat, de altfel, că ceea ce spunem că „se risipește ca fumul“ nu e războiul sau suferința sau o pană de motor, ci întotdeauna lucrurile dragi, amintirea vremurilor fericite, o pană de amor.
Dar e și ceva rău acolo. Fumul, bineînțeles, nu e tocmai un parfum. Unul din arheologii de la Çatalhöyük a scris un articol despre mirosurile din neolitic – o idee lăudabilă pentru că e vorba de o arheologie a imponderabilelor care trebuie recuperate. Concluzia e că pe celebrul sit anatolian mirosea „urât“, între altele din cauza baligii arse. (Dar asta nu înseamnă că, în călătorie într-o altă așezare a vremii în care acest diafan combustibil nu se folosea, unui locuitor de la Çatalhöyük nu i-ar fi lipsit mirosul respectiv.) Alteori, ceea ce contează nici măcar nu e mirosul, ci substanța. În ce măsură unii sciți și unii traci „mergeau prin fum“ (Strabon e parcă cel care folosește acest termen, de „umblători prin fum“) sau cât de halucinogen era acest fum e neclar, dar cu siguranță de mii de ani, și pe multe continente, oamenii au inhalat indirect sau direct fum de plante. Un ritual religios care apoi a devenit unul secular, stigmatizat medical.
Fumul încorporează și multă negativitate, multă alarmă. E suficient, atunci când ești în vacanță și stai liniștit în casă și lucrezi frenetic, să ți se pară că simți undeva o urmă de fum, ca să țâșnești în picioare: unde arde? Nu pentru că ne-am aminti concret și personal marele incendiu din București de la mijlocul secolului 19 (ce mare oraș nu are în istoria lui un Mare Foc?). Ci pentru că peste dragostea de foc și de minunile lui s-a suprapus rapid după sedentarizare și groaza de ce poate face el cu casele. Și apoi teroarea cauciucurilor arse, a fumului de la rafinării și oțelării, groapa de gunoi din aer.
Într-o proză scurtă, Giovanni Papini inventase cândva un artist care sculpta în fum, un fum, zice el, asemenea celui al vechilor locomotive. Sculptorul (cehoslovac, culmea exotismului) făcea asta ca să dea sculpturii ceva din efemerul muzicii. Și, ni se mai explică, pentru că o capodoperă de fum moare la fel ca oricare altă capodoperă și, mai ales, pentru că nu poate fi cumpărată.
Cu asta zic eu că am atins punctele importante. (Înfumurare…)