Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Degetul lui Dumnezeu  -  

„Never say never“ – știți zicala asta care nu necesită traducere, cu aplicație la orice și răspândire universală. Pe mine m-a izbit tocmai în moalele convingerii că despre Eric Clapton n-aș avea ce spune, fiindcă s-a scris totul. Un chitarist mai mult celebru decât inovator, un personaj emblematic pentru showbizul planetar, un virtuoz al desfrâului tipic rock-starurilor până să aibă revelația Divinității, un tată de familie corect și un cetățean conservator după aceea, un prieten foarte bun al celor mai buni chitariști morți în floarea tinereții – Jimi Hendrix și Stevie Ray Vaughan.

Nu în ultimul rând, un băiat fără tată, crescut de bunici în sărăcie, îmbogățit ca un șeic mulțumită harului aparte de muzician cu lipici la public, ale cărui preluări de piese compuse și lansate de alții au căpă­tat notorietate mai întinsă decât interpretarea originală (exemplu… didactic: I Shot the Sheriff, scris-lansată de Bob Marley). Și, de ce nu, un bărbat foarte dorit și iubit de femei, cuceritor de inimi, nu de vulve, cu povești de amor ce ridiculizează imaginația scena­riș­tilor de Hollywood. Aș putea găsi cuvinte mai frumoase? Și ce să adaug eu, care nu-l văd cocoțat pe Clapton între primii cinci, șapte sau zece chitariști favoriți ai mei?

S-a întâmplat că mi s-a defectat amplificatorul 5.1 chiar în zilele când un prieten în vizită prin zonă mi-a cedat spre „conspectare“ noul blu-ray semnat de Clapton – The Lady in the Balcony: Lockdown Sessions (2021, Bushbranch Pro­ductions/ Mercury/ Universal Mu­sic). Obligat să înlocuiesc aparatul cu unul de împrumut, am fost obligat să schimb și poziționarea boxelor, până să le găsesc locul potrivit, deoarece câmpul sonor obținut nu duduia la fel. O muncă plictisitoare și enervantă, de care m-aș fi lipsit cu plăcere, de era cu putință. La un moment dat, sătul să tot plimb suporturile (niște scăunele solide și ieftine, cumpărate din târgul săptămânal de vechituri), am lăsat naibii hămăleala și m-am întins pe canapea, să văd – nu să ascult! – ce cântă Clapton. Difu­zoarele – Kenwood 7070D, pentru cine e interesat – își căscau pâlniile albe, de 40 cm diametru, la doi pași de mine. Iar din ele a pornit să curgă litania heruvimilor prigoniți din Paradis, însă nu prăbușiți în Infern, nici aciuați în Purgatoriu. Erau în Cowdray House, West Sussex, England, locul ales de Clapton să-și țină concertul anual pro­gramat în februarie, la The Royal Albert Hall, și anulat din cauza pan­demiei ce n-a iertat nici o țară de pe Terra. O locație foarte engle­zească, o atmosferă sumbră, ca-n filmele cu stafii și crime imaginate de Agatha Christie în zilele ei ne­gre. Dar ce muzică! Absolut omenească, nu divină!

O voi spune clar: cu acest album, Clapton nu aduce nimic nou în pop-rockul actual. Probabil nici nu și-a propus. Poate că a vrut să protesteze cumva contra restric­țiilor impuse, deși a făcut-o destul de clar în niște declarații neluate în seamă. Însă nu pot înlătura complet bănuiala că speranța subiacentă întregului dever va fi fost realizarea unui fel de Unplugged 2, cu decont asemănător. Împinge către ase­menea ipoteză constatarea că prestația celor patru vechi tovarăși de scenă (Clapton; Chris Stainton, clape; Steve Gadd, percuție; Nathan East, bas) e preponderent acustică (vreo trei piese, la sfârșit, refac su­netul bluesului electric original). Nu tratamentul aplicat instru­men­telor definește albumul, ci căldura interpretării. O fi Clapton prea bătrân să mai transmită energie și să smulgă aplauzele concurenților (nu pot uita o scenă de prin 1983, cu B.B. King), dar sentimentul de bu­nătate și firesc picurat prin mâinile acestui om care mângâie corzile nu se pierde în vaietele niciunei Apo­calipse.

Dacă Dumnezeu cântă la chi­tară, atunci Clapton este de­getul Lui!