Ca lucrător în aria creației teatrale, m-am uitat și eu cu nerăbdare ce scrie în cel mai recent program de guvernare la capitolul Cultură.
După lunile de criză politică pe care România le-a traversat în plin val patru de COVID-19, cu cea mai mare rată de mortalitate de pe planetă, cu răsturnări de situație o dată la 24 de ore, cu bulversări incredibile care sfidează opțiunile electoratului, determinând grupări și regrupări în scopul exclusiv al poziționării cât mai aproape de cuțitul care decupează halca de pe ciolan, dincolo de ideologii și de ceea ce au votat cetățenii și chiar dincolo de orice bun simț public, politicienii au ajuns la un acord contra naturii care alătură stânga și dreapta.
În contextul descris și în siajul eternelor dezamăgiri din ultimul deceniu, eram extrem de curioasă să văd ce ni se pregătește pentru următorii doi ani de „rotativă“ la cel mai înalt nivel decizional.
Ca de obicei, se promite mult, aproape totul, în primul rând, trecerea din discurs în practică. După atâtea experiențe nefaste în materie de angajamente, o să cred când o să văd. Pentru că, din păcate pentru noi, oamenii de rând, totul pare să rămână la timpul viitor în planurile guvernanților. Iată cum încep noile fumigene de aburit poporul: „preocuparea față de patrimoniul cultural material și imaterial național poate fi ridicată de la nivelul de important în discurs, la cel de important în fapte și cultura să fie privită întocmai ca celelalte sectoare-cheie ale societății, din dubla perspectivă: nevoi (care sunt investițiile necesare pentru dezvoltarea sectorului) și beneficii (care este impactul social și economic vizat prin dezvoltarea sectorului)“.
Ambiții de o decadă
Propunerile cu aer utopic continuă într-un ton atât de plin de energie a ideilor, încât unui novice i s-ar putea părea că există bune intenții. Biată naivitate! Dacă mai aud cuvântul „reformă“, fac alergie! L-am auzit vehiculat în sus și în jos de atâtea ori, încât a fost complet golit de conținut.
Se continuă: „Doar astfel devine posibilă reforma îndelung amânată: începând cu o imediată reformă a ministerului de resort, ajungând mai apoi prin reformarea mentalității față de cultură, la reforma domeniului, adică: finalizarea și punerea în aplicare a strategiei sectoriale în domeniul culturii; adaptarea domeniului cultural la dinamica schimbărilor din societate; conservarea și promovarea activă a valorilor identitare românești și ale comunităților naționale; valorificarea rolului tuturor actanților din acest univers complex al interferării patrimoniului cultural material și imaterial; fructificarea resurselor existente, definirea obiectivelor concrete și a indicatorilor de performanță măsurabile; corelarea demersurilor administrației centrale și locale cu societatea civilă; corelarea cu planul național pentru educație și reflectarea în programa educațională a importanței protejării active a patrimoniului cultural național“.
Ambițiile guvernamentale enunțate aici, presupunând că se va acționa în direcția mutării lor din vorbe în realitate, necesită măcar o decadă. Ceea ce urmează în mărețul program e o enumerare relativ concretă de proiecte pe toate palierele, gândite la intersecția culturii cu educația, cu aportul la dezvoltarea personală și la dezvoltarea economică. Mi-nu-nat! Însă lista e atât de lungă și atât de ambițioasă încât efectiv nu va fi timp pentru toate, nici dacă cei din guvern și-au suflecat deja mânecile și s-au apucat de treabă încă din mini-vacanța de 1 Decembrie.
Practica scrierii pe comandă
Dintre cele mai presante sunt susținerea mediului independent și a antreprenoriatului cultural. Altele absolut necesare, despre care se discută de foarte multă vreme în spațiul public, sunt bugetarea multianuală, stimularea vieții culturale în zonele fără infrastructură, start-up-uri, finanțare nerambursabilă pentru capital inițial acordat antreprenorilor sub 35 de ani, educație prin cultură introducând în curricula școlară discipline care să asigure acest lucru. Sunt gânduri frumoase, de necesitate demonstrată și răsdemonstrată, doar că sunt complet nerealiste în operaționalizare.
Mi-au mai reținut atenția voucher-ele culturale – îmi imaginez că vizează creșterea consumului artistic –, modernizarea învățământului vocațional (asta e cam treaba Ministerului Educației, dar colaborările interministeriale sunt binevenite), promovarea profesiilor de intermediere culturală și management. Urmează să vedem cum se vor face toate acestea!
O prevedere mi-a sunat interesant. Ministerul Culturii își anunță intenția de a stimula o cotă de repertoriu contemporan în oferta instituțiilor de spectacole. Încurajată peste tot în lume prin comisionarea de texte, practica scrierii pe comandă e încă fragilă în România.
O utilizează preponderent companiile independente, în măsura în care le îngăduie forța financiară, dar la scară mică raportat la sistemul etatist, care trebuie să se deschidă și el spre scriitura zilei.
Aștept cu înfrigurare ca noul vechi ministru al Culturii să ne arate tuturor cum va realiza acest plan grandios în numai 24 de luni, câte are la dispoziție teoretic. Să ne demonstreze cu fapte că nu e vorba din nou doar de cancan politic.