Interviu  -  Eli Badica  -  

După 24 de ani de jurnalism cultural (printre altele, reporter la „Adevărul“ și „Gândul“ ori producător al emisiunii Digicult), Diana Popescu se simte mai în largul ei adresând întrebări, ascultând oamenii care i se par interesanți și despre care crede că au lucruri de spus. De mai bine de un an, de când a apărut prima ei carte, Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite (Vellant, 2020, il. Alexandra Radu), se simte bizar atunci când e de cealaltă parte a baricadei, răspunzând la întrebări. Dar o face, cu un tonus și o energie de invidiat și cu relaxarea omului care se situează umăr la umăr cu personajul cărții pe care a scris-o: „Recunosc cinstit că nu am depășit cu mult vârsta de zece ani, pe care o are Luna, așa că orice prostie aș debita în cadru organizat și oficial trebuie privit cu rezerva asta. Sunt ca un copil nesupravegheat, care, iată, spune orice îi trece prin cap“, îmi împărtășea aceeași Diana Popescu, înainte de a ne așeza pentru o conversație și o porție de râsete zgomotoase la o terasă, în timpul celei de-a IX-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT), unde a fost oaspete, pe o vreme splendidă de toamnă caldă.

După cartea aceasta, după feedbackurile primite, te gândești la tine și ca la o scriitoare?

Am în continuare sindromul impostorului. Anul ăsta am fost invitată la FILIT în calitate de scriitoare, dar încă mi se mai pare ceva nelalocul lui.

Cartea asta n-a fost scrisă cu scopul de a fi publicată ori dintr-o ambiție de a deveni și altceva decât jurnalistă. E un text care pur și simplu a venit, a curs, s-a cerut pus undeva în computer, au mai venit niște povești, au mai venit niște năzbâtii și, la un moment dat, nu știu de unde a venit și ideea că poate ar fi mai bine să le pun într-o bocceluță și să fac și altceva cu ele în afară de a le ține doar pentru mine, poate să le împrăștii în lume. Când le-am trimis celor de la Vellant textul și mi-au răspuns entuziaști că suntem pe aceeași lungime de undă, am zis OK, oare în ce m-am băgat? Hai să vedem ce iese din asta.

Și se pare că mi-am făcut un mare cadou. Din feedbackurile astea primite, despre care vorbeai și tu, după atâtea fețe amuzate, atâtea mesaje primite, atâția părinți uimiți că ai lor copii, care nu citesc de obicei, au stat până noaptea târziu să termine prima poveste, de exemplu, îmi dau seama că, deși nu mă așteptam, sunt atât de încântată că s-a întâmplat asta!

Ambiții scriitoricești nu există în continuare. A fost un accident fericit din viața mea. Poate că o să recidivez curând, poate că nu, habar n-am, cine știe? Asta cu eticheta de scriitoare mi se pare că e ceva ce nu merit, pentru moment.

Cinci povești, fiecare cu tipicul ei, cuvinte inventate, cuvinte adaptate, lecții amuzante, mici reinterpretări ale poveștilor clasice, cu asocieri contemporane, jocuri inedite, un cadou-basm și multe, multe altele. Cum ai construit cartea, care e istoria structurii ei, cu toată întâmplarea de moment?

De aici vin propriile mele rezerve cu privire la eticheta de scriitoare: nu a fost nimic premeditat. Ele au curs așa cum sunt, asta e ordinea lor cronologică. Bineînțeles că am mai intervenit apoi asupra lor, nu le-am lăsat în formula inițială, nu pot să invoc un dicteu automat, o transă în care am intrat scriind lucrurile astea, dar pot să mărturisesc că am pe noptieră un teanc de hârtiuțe, pe care mă trezeam noaptea să notez, că nu voiam să le pierd. Nefiind gândită ca o carte, ele au venit când au venit, le-am lăsat în treaba lor, probabil s-au împrietenit între ele, poate că au dat petreceri personajele prin computerul meu, habar n-am, au fost suficient de discrete să nu lase urme pe-acolo, nu și-au făcut de cap cu alte foldere.

La un moment dat, revizuind poveștile, văzând tematicile, mi-am dat seama că ar fi trebuit să mă opresc acolo, că e suficient, că lucrurile pe care le scrisesem pe o hârtiuță ar fi mers într-o altă povestioară și tot așa. N-am avut niște strategii bine puse la punct. Iar poveștile au fost cooperante, s-au așezat de bună voie acolo unde le-am propus, nu s-au cerut în alte direcții. Sunt genul de om căruia nu-i place să muncească foarte mult pentru ceva: dacă m-am apucat în copilărie de un sport și nu mi-a ieșit din prima, a doua, a treia încercare, de exemplu, la revedere! Așa și aici: dacă opuneau rezistență, dacă aveam mul­tă bătaie de cap cu ele, dacă Luna nu era pe aceeași lungime de undă și protesta, probabil nu eram acum aici sau, dacă eram, îți luam eu ție un interviu.

Luna știe „cum să se plictisească“ de minune. De ce ai ales să o descrii astfel pe protagonista cărții tale, încă de la început, din primele trei fraze? Care crezi că e importanța plictiselii în viețile noastre?

Acolo era o joacă, așa cum se întâmplă în multe – dacă nu chiar în toate – pagini din cartea aceas­ta. Eu detest plictiseala. Am reușit cumva să-mi organizez viața astfel încât să nu mă plictisesc niciodată, prefer să mă plâng că sunt obosită, că am un milion de lucruri de făcut, că nu mai pot și că aș vrea o vacanță o dată pe lună, o săptămână, dacă s-ar putea. Mama, care face 73 de ani în aceas­tă toamnă și mereu când o sun face câte ceva, spune tot timpul că nu-i înțelege pe oamenii care se plictisesc.

După mintea mea, plictiseala ar trebui evitată cu orice chip. Ar trebui să-ți faci un scop în viață. Propune-ți măcar să nu te plic­ti­sești în viața asta, că nu știi ce-o să se întâmple în următoarea.

Cât despre „plictisitul de minune“, copiii experimentează sen­zația asta mai ales atunci când sunt cu adulții, atunci când sunt în contexte în care n-ar vrea să fie, dar situația o impune; mă gândesc uneori că de-asta vor să crească mai repede, ca să facă numai ce vor și să nu mai stea în preajma adulților care li se par atât de plictisitori.

Te-am întrebat despre plictiseală, recunosc, și cu gândul la trendul ultimilor ani, în care ea este elogiată, e considerată sursă a creativității, în contra curentului productivității, al alergatului capitalist continuu…

Dacă prin plictiseală înțelegem relaxare, lene, la o adică, ori timpul pe care ni-l luăm ca să respirăm, să nu mai alergăm cu sufletul la gură dintr-un loc într-altul și să facem lucruri pentru noi, atunci da, hai să ne plictisim și noi de minune, ca Luna.

De curând, am scris un text despre rutină, la invitația Anei Maria Sandu, care a apărut în „Dilema veche“. Mi se pare un obicei foarte simpatic; dacă pe tine te bucură ceva, oricât de banal le-ar părea celorlalți, eu sunt pro rutină. Plictiseala, la fel.

Exact. Plus că mai e și direcția aceasta, în ultimele decade, cu părinții care le încarcă programele copiilor până la refuz, cu activități de tot soiul. Așa că, citind descrierea Lunei, m-am gândit că mi-ar plăcea să citească cât mai mulți copii cartea asta și să-și spună că se pot plictisi și ei de minune, se pot juca și ei cu toate cuvintele pe care le știu, pot inventa infinit cuvinte, pentru că e la îndemâna oricui.

Am senzația că adulților li se pare jenant să recunoască faptul că nu se îndeletnicesc cu lucruri mă­rețe, că principala lor treabă nu este să salveze lumea. Nu, oameni buni, viețile noastre nu sunt făcute numai din lucruri care cer aplau­ze, care se vor solda cu reflectoarele pe noi. Frustrările adulților ajung în spinarea copiilor, care se văd nevoiți să facă șapte milioane de activități pe metrul pătrat, când ar putea să facă niște lucruri nu atât de înălțătoare, dar care să-i fericească.

Referitor la ce spuneai tu, la joaca de-a cuvintele, care mie cred că mi-e în ADN – habar n-am de unde, că sunt copilul a doi ingineri, ei se mirau, în copilăria mea, de ce scriu compuneri cu atâta bucurie, nu înțelegeau ce se întâmplă, al cui e copilul ăsta –, am avut și feedback de genul ăsta: copiii le spuneau ghicitori din carte adulților și se amuzau copios, căci adulții erau ocupați cu treburile lor și se blocau când primeau o întrebare de genul: Cum se cheamă o omletă care se face foarte încet? Când primeau poan­ta– „omlentă“ –, se distrau împreună. Copiilor le place să-i tratezi ca de la egal la egal, să nu-i tratezi ca pe niște mini-omuleți, ci ca pe niște persoane, dar nu îi încărca pe ei cu toate lucrurile care ție ți se par esențiale, pentru că s-ar putea să ai surpriza ca lor să li se pară altfel.

Ți-ai putea imagina o situație în care Luna să rămână fără cuvinte? Care ar fi aceea?

Eu mi-aș putea imagina, dar cred că ea ar zice că ar fi de neconceput, sub demnitatea ei. Dacă ar rămâne, totuși, fără cuvinte, probabil că ar fi pentru o perioadă foarte scurtă de timp, apoi s-ar redresa imediat și ar da drumul unui tăvălug care să compenseze bucățica aia de tăcere mirată.

Sigur, magia cuvintelor, a imaginației, a poveștilor, dar cartea ta mai vorbește și despre altele, cum ar fi problema bullying-ului în școli. A fost o chestiune intenționată/ premeditată sau accidentală, parte din ancorarea în realitățile personajelor?

A fost ceva peste care nu cred că se poate trece în zilele noastre.

N-am vrut să pun un accent mare, a fost o adiere de bullying, să zicem, dar n-aș fi vrut să trec lucrul ăsta sub tăcere. Ori prejudecățile pe care le avem față de alții, cât de importantă e empatia, cât cân­tărește prietenia, mai ales la vârstele astea mici, între copii de aceeași vârstă… Toate astea și altele se regăsesc acolo pentru că, deși nu am copii, am mulți prieteni care au, care-mi povestesc despre lucrurile astea și-mi dau seama că sunt subiecte serioase, importante, care îi preocupă. Și, dacă le servești cu o glazură de râs, s-ar putea să fie mai digerabil pentru toată lumea. N-am vrut s-o dau în tragic, pentru că n-a fost ăsta scopul cărții – și nici nu cred că va fi vreodată –, dar nici nu puteam trece pe lângă.

Pe care dintre limbile străine cunoscute de FigarOz (păsărește, vulpește, bursuceasca veche și maimuțeasca literară) ți-ar plăcea să le știi și tu? De ce?

Știu deja maimuțeasca literară, am deprins-o de-a lungul vremii – cred că maimuța e pentru mine, cu ea m-aș asocia; și, dacă e și literară, e irezistibilă, din punctul meu de vedere, n-ai cum s-o refuzi. Unde mai pui că bursuceasca e și foarte dificilă, pe la nivelul japonezei și, dacă n-ai timp să repeți zilnic, n-ai șanse s-o deprinzi la un nivel rezonabil.

Cui i-ai dărui un borcan de dulceață cu glume?

Cred că fiecare ar trebui să aibă un borcan cu dulceață cu glume în cămară, pe lângă zacusca de la mama, pe lângă niște murături mai mult sau mai puțin reușite, pe care le-a făcut singur. Nu știi niciodată când îți trebuie.

Uite, întrebându-mă tu asta, mă întreb și eu acum cum ar fi fost dacă pe vremuri, la un ceai de la ora cinci, în loc de dulceața de vișine sau de șerbet și apă rece, ai fi primit două lingurițe de dul­ceață de-asta pe o farfuriuță de porțelan? Poate că discuțiile ar fi fost mult mai puțin tensionate sau ai fi ajuns la niște concluzii cu totul diferite.

Foarte posibil. Pe cine ai include fără ezitare în volumul Istoria bâlbâielii, care apare spre final?

Pe orice puști amorezat care încearcă să-i spună fetei pe care o place lucruri și care n-o să reu­șească asta nici la prima încercare, nici la a doua tentativă, va avea mult de lucru.

Istoria bâlbâielii e mai simpatică în cărțile pentru copii decât în viețile noastre de acum, în care politicul se bâlbâie și ne costă pe toți lucrul ăsta; nu știu ce logopezi i-ar putea ajuta ori dacă de acolo va veni salvarea, dar, dacă aș ști că bâlbâielile de genul ăsta ar putea fi rezolvate de niște texte, m-aș oferi să fac asta pro bono pentru viitoarele guverne. Ar fi mult de muncă, dar eu îmi ofer serviciile. Bine, mi-aș dori, de fapt, să-i scot pe politicieni din istoria asta a bâlbâielii, în care ei au ajuns prin forțe proprii și unde se tot încăpățânează să rămână. Mă gândesc că poate ar fi bine să iasă de acolo și să intre, nu știu, în Istoria eficienței?

Ce te-au învățat Aventurile Lunei…?

M-au învățat că, dacă pe tine te mână ceva în luptă, în viață sau în scris, indiferent dacă ai temeri cu privire la asta, dacă ți se pare că nu sunt niște lucruri importante pentru mersul planetei, dacă lucrurile alea ți-aduc bucurie, ori­ce-ai face, merită făcut. El valorează greutatea ta în aur. Ar fi bine să nu ne mai temem să facem lucruri mici, amuzante sau co­pilărești, avem toată viața înainte să fim niște adulți responsabili, putem să mai deraiem din când în când, dacă asta ne fericește, pentru că s-ar putea să avem niște surprize uriașe.

Ce scriitor ți-ar plăcea să-ți citească volumul?

În cea mai bună dintre lumile posibile, aia în care scriitorii care au murit mai pot să citească, mi-ar plăcea ca acela să fie Vlad Mu­șatescu, căci cărțile lui m-au distrat tare când eram copil. Dacă mă gândesc bine, ar fi nedrept să nu existe lumea aceea.

Îmi și imaginez poșta în lumea aceea…

Da, ceva de genul Avem cărți de pe vremea dumneavoastră și cărți abia apărute, ce să vă aducem?

Sigur, mi-ar plăcea să citeas­că și Saramago, Borges sau Ryū Murakami, care sunt slăbiciunile mele. Nu știu dacă aș avea curajul să le dau cartea la citit, dar dacă, într-un moment de in­conștiență, aș face asta și aș ști că, nu știu, zece dintre paginile cărții au ajuns sub ochii lor, nici măcar n-aș mai vrea să știu ce cred despre ea, ar fi suficient că am petrecut acest timp de calitate împreună, la distanță peste timp.

Altfel, oricine mi-ar plăcea s-o citească, indiferent ce vârstă, statut, educație etc. are.

„Orice cuvânt există odată ce l-ai rostit“ – îi spune Luna bunicii, la un moment dat. Când citeam, mă tot gândeam cât de distractiv ar fi un DOOM sau o versiune a lui pentru copii cu niște cuvinte/ definiții inventate precum „fructișag”, „fentativă”, „leglume”, „portocalme”, „pricomigrene”, „cercel” (ca diminutiv al cerului), „măcel” (ca diminutiv al bobocilor de mac)… Ar fi foarte de folos, și pentru lumea în care trăim, și pentru copiii care ar putea să se refugieze în cuvinte și-n povești.

Ha, ha, da.

Adulții au această convingere – nu știu de unde le vine – că fericirea copiilor lor e direct pro­porțională cu banii pe care-i investesc în asta. Și se chinuiesc teribil să le cumpere tot felul de lucruri foarte scumpe, când copilului poate că i-ar plăcea mai tare să iasă la picnic sau să hrănească veverițele. Joaca asta cu niște cuvinte nu că este ieftină, este gratis, e la îndemâna oricui și te poate bucura oricând, nu depinde de nici un loc sau moment și te poți juca de-a unul singur, în mintea ta. Iar eu sunt absolut sigură că imaginația unui copil este infinită. Și că-și poate crea o lume din cuvinte, o lume doar a lor, care lor le e la îndemână și nouă, din ce în ce mai puțin.

Având acum experiența aceasta cu Luna, accidentală cum a fost ea, te-a fulgerat vreun gând cum ar fi dacă ai trece și înspre literatura pentru adulți?

Dincolo de proză scurtă, n-aș tre­ce. Nu cred că e locul meu.

Deocamdată, oamenii îmi spun de la obraz că aventurile Lunei trebuie să continue, că nu-i pot lăsa așa, doar cu astea 80 de pagini.

Eu continui să nu mă iau foarte în serios, căci am senzația că aș avea mai mult de pierdut decât mizând pe râs – râsul e una dintre marile mele plăceri.

Sunt atât de mulți oameni care scriu bine literatură pentru adulți, încât mă las pe computerele – nu cred că mai scriu mulți de mână – lor, iar eu îmi văd de bucățica asta a mea copilărească și copilăroasă, inevitabil plină de chestii sucite.

Care dintre întrebările primite de la copii, legate de cartea ta, ți-a fost cea mai aproape de suflet?

A fost o fetiță care mi-a spus că s-a prins și mi-am zis că am încurcat-o, că o să fie nasol. Apoi, a completat: Ești tu, așa e?. Și n-am putut s-o mint, că noi, copiii între 8-9-10 ani, nu ne mințim, și i-am zis: Se pare că da.

Galerie foto