„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, de Mircea Mihăieș, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
În forma finală, după numeroase rescrieri, rearanjări, reformulări și pre-tipăriri, Finnegans Wake are 628 de pagini — cifră păstrată în toate edițiile — și e împărțit în patru secțiuni. Factorul numerologic era astfel evidențiat din prima clipă, prin stabilirea cheii de lectură bazată pe dialoguri interne și savante corespondențe de ordin filosofic, religios, psihologic, semantic ori fonetic. Cele mai multe lecturi ale cărții privilegiază apartenența ei domeniului visului. Într-adevăr, Finnegans Wake e alcătuită dintr-o succesiune de transcrieri ale universurilor onirice „captate“ în subconștientul unor personaje. E elementar, în aceste condiții, să căutăm, dincolo de visele individuale, identitatea Marelui Visător.
Așadar, cine e visătorul din spatele pânzei de reverii, închipuiri, meditații și fantasme? Hugh Kenner, imbatabil specialist în dezvăluirea motivațiilor din subteranele textelor joyceene, afirmă fără să clipească: Finnegans Wake e bazat pe relatările, fantasmele și visele tatălui scriitorului, așa cum i-au parvenit ele după publicarea lui Ulysses: „O carte nouă prindea contur, polarizată între visele leneșului său tată și fantasmagoricele evenimente ale regimului Healy [primul guvernator, în 1922, al Statului Irlandez Liber, n.m., M.M.], cu legendara substituire a zeilor și eroilor de către muritori sub forma unei acțiuni arhetipale. Tatăl lui, în care se reîncarna atât de mult din trecutul Dublinului, a devenit subiectul a numeroase schițe“ (Kenner, Hugh, 1987. Dublin’s Joyce. Bloomington, Indiana University Press, p. 269).
Kenner își bazează speculațiile pe un interviu cu tatăl scriitorului, publicat în 1949, despre care s-a spus, de altfel, c-ar fi un fals. Ulterior, s-a demonstrat că textul, apărut în James Joyce Yearbook, editat de Maria Jolas, era autentic. Mai mult, era chiar plauzibil: Joyce însuși trimisese jurnaliștii să-i intervieveze tatăl, pe care îl considera o mină de aur privind viața politică și mondenă a Dublinului. Pentru cineva obișnuit să identifice transpuneri în ficțiune ale realității, imaginea bătrânului Joyce petrecându-și viața întins pe o canapea („recumbent“) și cea a gigantului care dormita în subpământurile Dublinului era de-o frapantă asemănare.
Într-o reconstruire arborescentă a motivațiilor lui Joyce privind „modelul patern“ (fiul își văzuse pentru ultima oară tatăl când acesta avea vârsta personajului din Finnegans Wake, Earwicker/ Porter), John Gordon propune un scenariu care aduce la același numitor personajul real, autorul, plăsmuirile sale ficționale și procesele onirice desfășurate în mintea acestora:
„Fiul-visător visează, simultan, atât despre actul visării și despre faptul de a visa visele tatălui, dând astfel naștere cărții în care, după multă pălăvrăgeală, se împacă oarecum cu el: «Mă întorc la tine, tatăl meu rece». Analizând cu atenție prima pagină, aflăm că suntem purtați într-o călătorie care ne-a adus înapoi la Howth Castle and Environs și imediat după aceea, pe apă în sus, la Chapelizod, unde chefuia John Joyce adunând povești despre căpitani norvegieni și generali ruși. E credibil, la urma urmelor, ca omul care în cartea sa anterioară se distribuise în rolul lui Odiseu, cel care se întoarce acasă, să fie pregătit să se considere un Nestor — sau, așa cum se spune în Wake, un «nester»/ «făcător de cuiburi».
Ceea ce înseamnă că, aspirând să viseze visele tatălui său, Joyce din Finnegans Wake e în căutarea ispășirii pe care fiul a respins-o inițial. Revenirea din prima pagină e atât aceea a fiului risipitor, cât și a lui Sir Tristram — sosirea din nou a lui James, venind acasă la John“ (Gordon, John 1986, Finnengas Wake: A Plot Summary. Syracuse, Syracuse University Press, p. 92).
Din punct de vedere psihanalitic, scenariul e ispititor. El rămâne însă exterior romanului, dând mai degrabă explicații privitoare la tehnica, nu la conținutul său. Rezervându-și rolul lui Nestor, bătrânul rege înțelept din Pylos, Joyce își asumă, implicit, și alte trăsături ale acestuia. Între ele, nu în ultimul rând, lăudăroșenia. Scriitorul poartă cu sine o întreagă tradiție, pe care nu obosește s-o reamintească de fiecare dată când îi distingem vocea. Faptul nu e fără consecințe pentru construcția și chiar pentru ideologia literară subiacentă. Suntem îndemnați să nu luăm prea în serios numărul inepuizabil de jocuri de cuvinte, ci să ne concentrăm pe neobosita schimbare a planurilor și reflecțiilor secrete induse de mișcările acestora.
Dintr-o astfel de perspectivă, Finnegans Wake e și o insolită carte a împăcării. Reconcilierile dintre frați (Shem și Shaun), dintre tată și fii, dintre mamă și fiică, dintre exil și casă sunt partea vizibilă a unui proces în care, la polul opus, subzistă un niciodată anulat sentiment al uzurpării. El aparține nu doar credinței unor personaje centrale din creația lui Joyce, precum Stephen Dedalus, ci și biografiei scriitorului: înaintea nașterii sale, familia Joyce pierduse un copil, un băiat mort la doar câteva zile după naștere. Pe copil trebuia să-l cheme John, astfel încât la venirea pe lume a viitorului scriitor a fost preferat numele James. Trauma a reverberat cât se poate de limpede în Finnegans Wake, unde cei doi gemeni ai familiei Earwicker se numesc Shem și Shaun, echivalentele irlandeze ale numelor invocate mai sus. „Shaun” e o variantă a lui „Sean” (pronunția e identică), forma celtică al lui „John”, iar „Shem” e „James” sau „Jacob”, imagine a uzurpatorului, a celui care beneficiază prin simplul act la nașterii de avantaje care nu i s-ar fi cuvenit dacă istoria n-ar fi fost marcată de tragedie.
CARTEA
Lectura ideală a lui Finnegans Wake ar trebui să fie una instantanee, în care toate cele 628 de pagini ale cărții să fie parcurse simultan. Doar astfel, prin expunerea la luminozitatea extraordinară a literelor ce o compun, se pot atinge profunzimile pe care scriitorul pretindea că le cunoaște. Cartea lui James Joyce se bazează pe un procedeu de recreare mentală a unor situații inaccesibile altfel decât prin observarea felului în care funcționează mintea. Din acest motiv, metoda de lectură pe care am adoptat-o, mai degrabă intuitiv decât printr-un proces rațional, e aceea concentrată pe cuvânt. E tehnica mașinii de cusut, care străpunge materialul și, totodată, îl leagă, prin țesături dese, de fragmentul anterior și de cel ulterior. Ceea ce se impune prin lectură e un straniu sentiment al diferitului. Am înțeles în ce constă limbajul nopții, idiomul unic în care a ales Joyce să comunice: e mai mult vibrație decât sens, într-o încercare de a transmite în forme în aparență obscure frumusețea lumii. Finnegans Wake nu e doar groparul întregii literaturi de până la el, ci și o casă de nașteri în care își așteaptă venirea pe lume noile forme de exprimare a perplexității omului în fața destinului. Pe un ton zeflemitor, Joyce retrimite arta la etern-ambarasanta dilemă a fi sau a nu fi. Răspunsul provizoriu se traduce în logica circulară care-i domină cartea: nu se poate să nu mai fii, din moment ce ai fost, chiar dacă la un moment dat s-a întâmplat să nu mai fii…“ (Mircea Mihăieș)