Interviu  -  Nona Rapotan  -  

Un dialog cu Andrei Șerban e un privilegiu. Spectacolele lui de teatru, atelierele de lucru și cursurile cu actorii sunt născute dintr-un dialog continuu cu actorii și echipele tehnice. Un dialog fertil, care devine semn al schimbării, căci montările lui n-au lăsat niciodată spectatorii indiferenți, adesea aceștia s-au simțit provocați să renunțe la tipare sau la clișee. Îndrăzneala în cazul lui Andrei Șerban e semn de vizionarism, iar cei care i-au fost aproape de-a lungul anilor știu foarte bine ce vreau să spun.

Niciodată singur e volumul semnat de Andrei Șerban și apărut recent la Editura Polirom. Ce așteptări am de la acest interviu? Să fie cumpărate cât mai multe exemplare din Niciodată singur, să-i arătăm că „românii vor sacrifica telefonul pentru această carte“.

Știu că artiștii au fost printre cei mai afectați de pandemie și nici dvs. nu v-a fost ușor, mai ales în primele luni. Niciodată singur, volumul apărut recent la Editura Polirom, poate fi un semn că ați depășit momentul de criză?

Cum a notat Mircea Mihăieș în excelenta sa recenzie a cărții, „textele sunt un pseudo-jurnal de pandemie“. În același timp am încercat să mă eliberez de obsesia de mine însumi, să merg în afară, spre alții, să construiesc o galerie de personaje care mi-au marcat destinul. Exprimând recunoștința față de ei, am evitat orice tentație de sentimentalitate sau mila de sine, egoul a fost în postura de servitor, nu de zbir.

Mă bucură fiecare nou titlu scris de un artist, regizor, actor sau artist plastic. Pentru că toți aceștia sunt oameni frumoși și care au cu adevărat ceva de spus lumii, sunt voci ale lumii din care fac parte, dar aproape niciodată nu-și găsesc timpul să-și aștearnă pe hârtie gândurile. Niciodată singur poate fi considerat manifestul dvs. personal față de prefacerile prin care trece lumea contemporană?

Nu. E o apreciere a cuvântului calitate, că există exemple care ne ajută să revenim la ce credem că e important și amintirea că există valoare, într-o lume unde statuile sunt dărâmate, Shakespeare e pus la index, iar corectitudinea politică ar dori ca o carte ca aceasta să fie arsă.

Portretele din galeria dvs. personală sunt unice, personalități ale lumii artistice contemporane. Bănuiesc că nu întâmplător ați pus în subtitlu cuvântul „fragmente“. Cât de greu v-a fost să-i prindeți în cuvinte, să povestiți despre oamenii care v-au influențat decisiv cariera sau viața în general?

Înlănțuirea fragmentelor este ca o călătorie prin viața mea profesională. Vreau să cred că sunt un căutător care se intersectează în diferite etape ale vieții cu ceilalți descriși. Mulți dintre ei sunt nu doar artiști, ci oameni remarcabili care m-au ajutat să cresc. Exemplul lor mi-a inspirat întrebări importante, care depășesc domeniul teatrului, uneori și al artei, devin universal valabile. Oricine citește cartea ar putea să recunoască că are aceleași dileme.

Cuvântul-înainte îi aparține lui Toma Pavel. De ce el și nu altcineva?

Pentru că este un prieten vechi, cu o deschidere uluitoare și înțelegere a scopului artei, un om de o inteligență ieșită din comun, nu e din teatru și nu aparține nici unei găști. Un tip cu adevărat rar, deoarece e liber.

Sunteți un om care lucrați cu cuvintele, dar nu un om de litere. Cum ați simțit cuvintele scriind Niciodată singur? Au fost capitole/ fragmente care s-au lăsat mai greu scrise?

Când lucrez pe scenă, sunt mereu în viteza a cincea și trec mereu pe roșu. Când scriu mă codesc să traversez strada chiar și pe verde. Scriu extrem de încet și nesigur, refac fiecare frază de n ori, până simt cuvântul just. În timp ce eu mă chinui să umplu trei pagini, prietenul meu George Banu scrie trei cărți. Diferența normală între un diletant și un profesionist.

Oamenii și relațiile pe care le stabilim cu ei capătă, cu trecerea timpului, noi și noi re­levanțe. În carte sunt prinse fragmente despre oameni care au intrat în viața dvs. în diferite momente, v-au însoțit de-a lungul unor procese interioare importante. Cum vă împăcați cu memoria dvs. afectivă, căci datorită ei ne bucurăm noi de Niciodată singur?

Fiecare portret are ceva special și extrem de personal. Mi-am dat seama scriind mereu despre alții că de fapt scriu despre mine însumi. Instinctiv, portretele comunică când cu prezentul, când cu trecutul sau cu viitorul. Pentru mine a fost un act liberator, peste spațiu și timp, de demult, din studenție, până azi. O experiență străbătută pe mai toate meridianele globului sub semnul artei, a credinței și a bucuriei de a fi în viață. Provocările însă sunt din cu totul altă zonă decât doar cea a teatrului.

Astăzi se vorbește din ce în ce mai rar despre virtuți. Oamenii despre care vorbiți în Niciodată singur sunt niște virtuoși, chiar dacă au și ei slăbiciuni. Ce căutați întotdeauna la oamenii pe care vreți să-i aveți în preajmă? Care e virtutea cea mai importantă pentru dvs.?

Sinceritatea. Dar, atenție! Dacă îi citești pe marii filosofi ai Romei antice, care socoteau virtutea ca fiind calitatea cea mai de preț a ființei umane, înțelegi că trebuie s-o aplici atent. De exemplu, să fii sincer cu cineva care, fiind extrem de vulnerabil, poate fi rănit grav, la ce bun? Pe scenă, însă, un actor trebuie să fie sută la sută sincer. Ce ușor mi-e mie să afirm asta și cât de greu e pentru un actor adevărat să treacă de cinzeci la sută! De aceea actoria e una din meseriile aproape imposibile, pentru că e atât de greu să fii sincer pe scenă, ca și în viață.

Despre înțelepciune se spune că o atingem abia când suntem la vârsta deplinei maturități. Portretele dvs. cuprind în cuvinte – nu știu, sincer, cum v-a reușit! – aurele de înțelepciune ale fiecărui om în parte. Dar, contrar așteptărilor, oamenii despre care povestiți sunt tineri, agili, supli. Mă refer la tinerețea aceea care însoțește tot timpul scormonitul, căutarea sensului în toate cele ce se întâmplă. Ce-ar trebui să facem astfel încât să ne ținem cât mai departe de moartea sufletului, să rămânem curioși pentru cât mai mult timp?

Trebuie, în primul rând, să realizez că sufletul e în pericol grav, să observ și, dacă e posibil, să lupt atât cu orgoliul, cu egoismul feroce care e dușmanul meu și al nostru, cât și cu clișeele și stereotipurile pe care le-am preluat unii de la alții. Chiar dacă nu mă voi putea elibera, cel puțin să ajung într-o zi să pot controla o parte din diavolii care mă vizitează tot timpul. Și, dacă reușesc, poate voi respira un aer proaspăt ca să mă pot simți din nou suplu, agil, tânăr.

Ați atins de multe ori în carte problema credinței și a spiritualității. Mulți dintre ei, oamenii care au făcut posibilă apariția cărții Niciodată singur, au fost sau sunt încă oameni credincioși, cu credințe diverse, dar cultivate în timp. M-am bucurat mult să văd aceste semne în carte, astăzi, când pare că oamenii își refuză tot mai mult dimensiunea aceasta a existenței. Nu vi se pare că, pe zi ce trece, suntem tot mai singuri?

Tarkovski, căruia i-am dedicat în carte un capitol, răspunde mult mai bine decât aș putea eu când spune: „Dacă sensul artei mele, care e rugăciunea, poate deveni rugăciune și pentru alții, atunci prin artă mă simt aproa­pe de toți oamenii. Cred că sensul vieții constă în ridicarea nivelului spiritual al fiecăruia în timpul ce ni s­a acordat. Chiar dacă acest nivel e câtuși de puțin mai sus decât cel din clipa nașterii, atunci viața nu a fost trăită degeaba“.

De la fiecare dintre cei despre care ați vorbit în Niciodată singur ați luat câte ceva, ați învățat ceva bun. Care este darul dvs. pentru ei?

Eu am luat (uneori am furat) cât am putut de la acei căutători al­piniști care au ajuns mult mai sus, fiind mai avansați decât mine. Am scris despre ei în speranța că voi deschide apetitul celor tineri să știe că se poate trăi și crea altfel, mai inteligent, mai sensibil. Trăim într-o perioadă a istoriei în care prostia e din ce în ce mai evidentă. Și prostia se propagă mai rapid decât virusul. Cei despre care am ales să vorbesc în carte sunt pentru mine niște faruri în noapte. Sper să lumineze și calea altora.

Pacea sufletului sau manifestul tăcut al spiritului, mie așa îmi place să spun. Unii căutăm toată viața pacea aceasta, alții sunt privilegiații sorții și se nasc înțelepți. Dvs. pentru mine sunteți un izvor de seninătate. Cum faceți să vă mențineți seninătatea?

Pe îngeri, dacă avem nevoie de ei, trebuie să-i chemăm neîncetat și chiar și atunci nu suntem siguri că răspund. Îngerii vin când au chef. Pacea sufletului întru-un trup agitat, cum e al meu, e departe de a se face simțită. Dacă nu lucrez cu mine însumi ca să fiu mai bun, pot să visez seninătatea și să nu mă trezesc din iluzie până mor. Dacă vrem să fim vizitați de îngeri, dacă vrem să avem cu adevărat pace în suflet, trebuie să lucrăm intens cu noi înșine. Nu cred că Iisus s-a născut privilegiat de soartă, nici înțelept. A dispărut în deșert pentru câți ani? De ce? Ca să treacă prin probe extrem de grele, să facă eforturi să evolueze, să se pregătească intens să devină Iisus Christos, să revină în mijlocul nostru și să se sacrifice tot pentru noi, ca să învățăm ceva. Azi, în lumea întunecată în care trăim, vedem doar răul din alții, în loc să-l căutăm cu forța pe cel din noi. De aceea așteptăm ca să ni se dea totul fără să facem nimic. Și tot Tarkovski conchide: „Cu cât triumfă răul, cu atât avem mai multe motive să creăm opere de artă“.

Știu că practicați yoga, ceea ce înseamnă că sunteți un adept al meditației solitare. Ce înseamnă pentru dvs. singurătatea? Cum vă raportați la ea, din punct de vedere social?

Sper că n-ați uitat titlul cărții. Niciodată singur nu e o metaforă. E legat de nevoia de a fi în relație. În teatru nu am cum să fiu singur, de aceea am ales meseria asta. Acolo avem mereu nevoie de ceilalți. Ca să triumfe, fiecare actor depinde de partenerul lui. Energia micro-cosmică a umanității mă încarcă de vibrații bune și, când sunt cu alții, simt că fac parte din ceva mult mai vast, mai sensibil și mai inteligent decât atunci când sunt singur în mica mea colivie egoistă.

Ultima parte a cărții este intitulată „Schițe de portrete ale unor actori care ne-au părăsit“; la finalul acestei părți am găsit două nume, Alexandru Darie și Ion Caramitru. De ce aici, în această secțiune (și în cealaltă parte a volumului sunt evocați oameni care trăiesc de ani buni în altă dimensiune)?

Nu pot explica aceasta alegere. E o decizie personală și prefer să nu comentez. Dar intenția de a crea acest grupaj a fost să ne amintească de bucuria efemeră a teatrului. Moartea bate la ușă în fiecare clipă și noi trăim cu iluzia că vom fi etern pe scenă. Un semnal de alarmă pentru a ne trezi din iluzie.

Dacă ar fi să țineți acum, ad-hoc, o conferință despre una dintre personalitățile despre care ați povestit în Niciodată singur, care ar fi aceasta?

Vă sugerez să citiți mai atent cartea ca să înțelegeți că o asemenea întrebare nu e necesară. Fiecare portret reprezintă o parte foarte delicată a unui întreg și, dacă l-aș evidenția pe Bergman în loc de Tarkovski sau pe Pintile în loc de Ciulei, aș risca o alegere destul de dubioasă.

Vor mai fi astfel de fragmente? Putem spera la o continuare la Niciodată singur?

Oferta depinde de cerere. Cum bine ați remarcat, nu sunt un om de litere, ci un amator și scriu doar ca să mă aflu în treabă sau să omor timpul. Oricum, în lume azi majoritatea oamenilor nu mai citesc cărți, sunt prea ocupați să vorbească la telefon. Nu cred că românii vor sacrifica telefonul pentru această carte. Deși primul meu volum, O biografie, a avut o prelungire de tiraj, plus o a doua ediție, explicația e că atunci telefoanele nu erau încă atât de dominante. Cum vin din teatru, vreau să aflu cate bilete s-au vândut. O sală goală e un semn că spectacolul nu interesează pe nimeni. Deci, aștept cererea!

Galerie foto