Cu mulți ani în urmă, la o emisiune televizată care a avut o durată de viață scurtă, unde concurenții veneau să-și prezinte talentele dintre cele mai bizare, a apărut pe scenă un bărbat care, din câte se părea, nu făcea nimic. Nu cânta, nu dresa câini, nu învârtea farfurii pe nas, nu aduna numere astronomice în gând și nu dansa pe o coardă elastică întinsă la înălțime. Nu. El stătea într-un colț al scenei și privea la sală de parcă nu se hotăra să-și înceapă numărul. A tot privit la spectatori și apoi la sala în sine, la tavan, la reflectoare, după aceea s-a rotit un pic și a privit scena pe care stătea, cortina de catifea trasă în lateral lângă silueta lui firavă și microfonul din mână. După câteva minute, s-a înclinat în fața publicului și a mulțumit. Asta fusese tot. Care era talentul lui? Contemplarea. Cu se ce ocupa el? Cu contemplatul. Poate că nu tuturor celor care citesc aceste rânduri o să li se pară evident faptul că de acest concurent s-a râs nebunește. Nici că a părăsit scena în fluierături, după ce a explicat, în cuvinte simple, că el asta face: contemplă.
Această carte este singura pe care am scris-o integral în pandemie – sau în cât s-a scurs până acum din ceea ce numim azi pandemie – și, ca să fiu foarte sinceră, singura pe care am putut să o scriu. Este, în mod limpede, o carte a contemplării. Întreaga poveste se derulează aici, pe o terasă, iar povestitoarea stă permanent într-un singur loc: la fereastră.
De mai mult de un deceniu, ușa și fereastra camerei îmi sunt însoțitori permanenți – prietenii de la stânga și de la dreapta mea. Că scriu sau traduc, inevitabil petrec ore în șir închisă în cameră. În perioada asta, când am stat cu toții locului mai mult ca oricând, în casele noastre, în orașele noastre, în viețile noastre, mi-a fost imposibil să scriu literatură, să inventez povești noi sau măcar să întind mâna spre manuscrisele încheiate, așezate în dosare cărămizii, care așteaptă doar recitirile și retușurile finale, precum și acel înveliș de detalii practice care însoțește hotărârea de a trimite o carte spre editură; neatinse de ceva vreme, se odihnesc lângă mine un roman și un volum de povestiri.
Când realitatea din jur e atât de gălăgioasă, de hulpavă, de solicitantă, e dificil și, probabil, frivol să te cuibărești în imaginar, ca să țeși o poveste. Interiorul e permanent sabotat de exterior. Și e greu să faci cărți când nu prea întrevezi viitorul – și mai cu seamă pe-acel cititor din viitor, unicul care contează, cel despre care vorbea Nabokov.
Aplecată spre exterior, mereu în camera mea, mereu în realitatea asta prea fragilă și de neînchipuit altădată, am hotărât să scriu în sfârșit povestea pescărușilor pe care-i urmăream, oricum, an de an. Nu doar fiindcă ea mi se derula sub ochi, era aici, iar notațiile zilnice puteau fi înșirate pe-un fir dându-mi senzația plăcută a unei stabilități, a unei continuități, dar și fiindcă nu poți să știi niciodată când e ultima oară că ai șansa să vezi așa ceva.
Am ezitat: începi timid o asemenea poveste, în zilele când încă nu se întâmplă nimic, decizi sub ce formă o vei alcătui, însă nu depinde de tine dacă ea va fi dusă la bun sfârșit; dacă va exista. Asta e problema cu realitatea: e imprevizibilă. Am avut noroc. Grégoire și familia lui au oferit un spectacol complet, cu început și sfârșit. În plus, într-adevăr, jurnalul păsărilor m-a ajutat să traversez o perioadă complicată. Sau măcar o parte dintr-o perioadă complicată. Sper că cititorii nu mă vor judeca prea aspru dacă voi mărturisi că, lucrând la cartea asta timp de aproape un an, m-am gândit adesea la Beckett, care a scris Watt ca pe un exercițiu, așteptând să se termine războiul. Nu am ascuns niciodată că Watt este cartea mea favorită, din tot ce am tradus. La paginile cu drumurile lui Watt de la ușă la fereastră, de la fereastră la ușă, de la pat la ușă, de la ușă la pat, de la pat la fereastră, de la fereastră la pat m-am gândit adesea scriind cartea asta în camera mea, mutându-mă și eu întruna de la birou la fereastră, de la fereastră la pat, într-un balet care-mi era deja familiar.
Aș vrea să mai vorbesc despre ceva. Mi-a displăcut dintotdeauna acea teorie conform căreia „cititorul trebuie prins de la prima frază“ (grab the reader). Am tresărit mereu când am auzit diverși autori declarând prin interviuri sau pe la cursuri de scriere creativă treaba asta. Am tresărit ca la atingerea extrem de neplăcută a unui obiect rece și umed. Nu. Cititorul nu este o pradă, nu e vreun iepuraș naiv hălăduind cu grație pe la liziera unei păduri. Nici autorul nu este vreun vânător. Nu cu lațul sau cârligul în mână se scrie o poveste. Ador cititorii atenți, care se cufundă cu plăcere în cele mai lente și tainice ape, la fel cum ador și cărțile care îți pun răbdarea la încercare. La fiecare recitire a poveștii lui Grégoire, am constatat cum crește ea din nimic, întocmai ca realitatea pe care se bazează. Cum prinde contur pe planșa albă care e locul acesta din centrul orașului, unde inițial pare că nimic nu se întâmplă, și cum se ramifică pe parcurs, cum capătă densitate, adâncime și o voce a ei. Cum se încheagă totul de pe la jumătate, când puii încep să se manifeste, devin personaje. Mi-am dat seama, iarăși, atât de concret, că asta îmi place să fac și când scriu altfel de povești, născute din imaginație. Poveștile mele încep de cele mai multe ori dintr-un gol, din nimic – dintr-o pierdere, adesea – pentru a se amplifica și răsturna pe parcurs, dezvăluind daruri pentru cititorul atent.
Povestea lui Grégoire este, desigur, o poveste a facerii. A facerii din nimic. Și este o poveste a privirii. O privire de om care se uită pe fereastră, la natură, la orice detaliu, ascultând și vântul la fel de atent ca vocile oamenilor. Este, insist, o privire de amator – cel mai dezinteresat și naiv dintre contemplatori. Cel care râde de bietul contemplator de demult, de pe scenă, n-are decât să părăsească și sala aceasta. Dar cel care va rămâne va vedea odată cu el.
(Text inclus în Pescărușul de la geam, ca Notă a autoarei, în curs de apariție la Editura Polirom)