Dupa ce a atras atentia asupra lui prin curajoasa "transare" a unor clasici turnati in forme acut contemporane, Radu Afrim s-a oprit tot mai des asupra unor texte scrise recent, provenind din culturi diferite, dar care par in spectacolele lui privite printr-o lentila comuna. Fie ca e vorba despre bolnavii dintr-un spital interbelic, ca in Inimi cicatrizate dupa Max Blecher (Teatrul de Stat din Constanta), fie despre rusii dintr-un cartier sarac din Plastilina de Vasili Sigarev (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti), fie despre italienii traind intr-un colt uitat de lume din Boala familiei M de Fausto Paravidino (Teatrul National "Mihai Eminescu" din Timisoara), fie ca sint oameni pierduti in jungla urbana si cautind stingaci sa se regaseasca, precum aceia din And Björk, of Course, a norvegianului Thorvaldur Thorsteinsson (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti), fie ca sint tineri care nu-si gasesc drumul, ca in piesa suedezei Sofia Freden, De mina (Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfintu Gheorghe) –, acesti insi intrati sub lupa lui Afrim devin expresia marginalului din care el pare sa faca studiu de caz.Eroii nestiuti ai traiului de pe o zi pe alta, fiinte lipsite de stralucire aparenta, dar inmagazinind o uriasa poezie ce transpare in gesturile lor caraghios avintate, in ezitarile lor induiosatoare, in neputinta lor dureroasa.
Afrim are citiva actori-fetis (Constantin Cojocaru, Alin Teglas, Clara Flores), dar ii seduce pe mai toti aceia cu care lucreaza, si lucreaza la multe teatre din tara, fiindca un spectacol Afrim e o garantie a succesului de public. Se asociaza cu scenografi capabili sa redea poezia ascunsa a vietii obisnuite in costumele si decorurile lor, uneori combinate cu adevarate eseuri video (cum alcatuieste Wonderboy in E doar sfirsitul lumii de Jean Luc Lagarce la Odeon), alteori punind in valoare spatiul de joc incorporind o poezie proprie (cum face Velica Panduru in Boala familiei M la Teatrul National „Mihai Eminescu” din Timisoara).
Da o mare atentie universului vizual si sonor al spectacolelor sale, spre deosebire de multi dintre regizorii de la noi care cred ca textul, mai ales cel contemporan, vorbeste de la sine. Se poate, dar felul in care toate acestea sint transcrise in scena de regizor, le face sa-i apartina, sa fie incluse intr-un univers recognoscibil, in cazul de fata un univers dens si plin de o poezie deloc lipsita de umor, un univers vizual care se impregneaza in memoria spectatorului, un univers populat de fiinte capabile sa reaminteasca pina si celui mai cinic dintre demnii cetateni ai lumii de azi ce inseamna emotia.
Spectacolele lui Radu Afrim par sa se inscrie intr-un fel de campanie pentru redescoperirea unei umanitati pierdute, campanie ce s-ar putea numi simplu „Afrimiada”.