In urma cu patru ani inregistram cu surpriza problematica identitara vehiculata cu gratie si umor de catre matematicianul din California in romanul Venea din timpul diez, considerind-o reactia unui intelectual critic la excesele de pasunism autohtonist. Doar ca aceasta reactie venea de pe plaiul insorit al Californiei, nu din valurile Dimbovitei, si apartinea unui discipol marturisit al lui Dan Barbilian, unui indragostit de lumile pure si improbabile ale geometriilor superioare. Se vede ca, de departe, chestiunea nationala capata un sens mai urgent si mai personal decit il poate avea acasa.
Odata cu Miruna, o poveste, Bogdan Suceava ne mai ofera o surpriza, plasindu-se si mai hotarit pe solul autohtoniei. De asta data, genul proxim al scrierii sale e chiar cel national-folcloric, continuindu-i pe Sadoveanu si Voiculescu, cu insertii si aluviuni prozastice dinspre autorii mai noi, care si-au propus sa actualizeze traditia, intre care Banulescu, Agopian si Bogdan Popescu. Ceea ce vrea sa spuna ca istorisirea de intimplari vechi, cu iz de balada (razboiul cu lupii al lui Constantin Berca), este completata de relatari istorice, atestabile, doar usor contaminate de un fantastic apartinind fabulatiei populare (batalia de la Rahova, cu polcovnicul imbibat de alcool, care ia foc de la un glonte, sau prinderea tilharului Oarta Aman din codrii Vlasiei), in cele din urma poposind in realismul magic ce contrazice violent realitatea, destabilizindu-i legile si invitindu-le in loc pe acelea, capricioase, ale fictiunii (calatoria pe sub munti a aceluiasi Berca, din Fagaras pina la Pireu). Istoriile compun, pe sarite, viata unui acelasi personaj, un taran de la inceputul secolului XX, care a facut si razboiul cu turcii. Gospodaria acestuia devine un loc al miracolelor, temut de catre toti vecinii si dusmanit de catre vrajitoarea en-titre a satului, baba Fira.
Nu se mai stie daca e vorba intr-adevar de minuni savirsite de un stiutor al tainelor (capabil sa impietreasca animalele salbatice printr-un simplu gest cu toiagul cu maciulie verde) sau, intr-un joc de mistificari specific si el fantasticului sud-american, daca nu cumva taranii, tematori de nou, il mitizeaza ei pe venetic (pendula elvetiana cumparata de Constantin Berca, in special, ii baga in sperieti). Asa incit existenta musceleanului Berca, intii-statatorul unui neam din care povestitorul insusi face parte, ramine una miraculoasa, asa cum sade bine unui parinte fondator.
O poveste pentru Miruna
Teza descifrabila a povestirii este una mai degraba pasunista, intentia de epopee nationala in o suta de pagini daunindu-i cel mai mult. E drept ca autorul observa acest lucru si se straduieste sa risipeasca norul etnocentrist, insa nu reuseste pina la capat. Mai intii, el distribuie povestea intr-o ordine anticronologica. Povestea lui Constatin Berca este spusa de catre fiul sau, ajuns si el om batrin, unor copii, asa incit ea sare de la una la alta. Unele episoade ramin fara legatura, tranzitia intre povesti se face abrupt, fara nici un protocol, fie acesta cel din O mie si una de nopti, fie cel din Pe strada Mintuleasa. Astfel, istoria de familie se destrama, dispare, mitul nu mai viziteaza cu obstinatie un singur personaj, finalitatea respectivei istorii intirziind sa se coaguleze in vreunul din sensurile asteptate. Si Constantin Berca, si tilharul Oarta Aman, si baba Fira si ceilalti ramin, pina la sfirsitul cartii, piese intr-un puzzle. Or, o istorie nationala sau de familie nu se poate povesti in felul acesta imbricat si orizontal. Un punct pozitiv pentru Bogdan Suceava.
Un alt mod prin care autorul risipeste aura pasunista a cartii sale, adesea aflata in pericol sa cuprinda totul, este „rama”. Povestile lui Niculae, fiul lui Constantin Berca, sint spuse reprezentantilor celei de-a patra generatii, povestitorul insusi, un pusti captivat de Tom si Jerry, si Miruna, „mostenitoarea” culorii ochilor bunicului si detinatoarea unui misterios legat familial. Din cite ni se spune, destinatara de drept a povestilor muscelene este Miruna, si nu povestitorul, ceea ce adauga nu doar o aura de mister suplimentar, ci si o interesanta nota de naivitate epica pe care Bogdan Suceava ar fi putut s-o speculeze cu mai mult folos, urmind linia lui Slavici din Budulea Taichii. Naratorul nu intelege prea bine ceea ce i se povesteste, asa incit presupune ca istorisirile ii sint adresate surorii sale mai mici, care i se pare ca poseda mai multe afinitati – culoarea ochilor! – cu bunicul. Plasind-o pe Miruna in postura destinatarului povestii, Bogdan Suceava isi desemneaza cumva intentia scrierii – nu ca literatura pentru copii, fireste, ci ca proza cu miracole, ca lume a incintarilor, ca nod oniric din care se tese lumea celor treji: „Azi nu stiu daca bunicul si-a dat seama ce urmari vor avea povestile sale, dar odata ne-a spus, asa cum ai vorbi unui om mare, un lucru pe care il inteleg abia acum: ca un amestec bine potrivit de istorii tine pe spatele lui intregul Pamint si ajunge sa ne explice lucrurile dinauntrul lor inspre afara”.
Pacatele povestitorului
Numai ca tot de aici decurg si slabiciunile scrierii, unele care nu pot fi trecute cu vederea. Daca esentiala este povestea, atunci nu poate fi lasata la voia intimplarii atmosfera fantastica, chestiune de limbaj si de tehnica narativa. Pretiozitatea, acoladele retorice, decoratia stilistica sint tot atitea pacate ale povestii. Si nu atit prezenta lirismului dauneaza, cit insuficienta pregnanta a unui tip anume de lirism. Bogdan Suceava practica, pe rind, „lirismul” de compunere scolara („Vintul acela cu miros dulceag trecuse si el cimpuri si dealuri, mingiiase pinzele apelor, iar acum atingea in Bucuresti limbile de argint ale celor trei sute de clopote, care se topeau in sunete tirzii, la vremea amurgului”), fantasticul poematic, tenebros („Constantin Berca se apleca pentru a ocoli stalactitele de intuneric ce strajuiau ca o padure bolta aflata in inaltimile salii de pestera, o inaltime spre care privirea nu ajungea, dar unde se ghiceau zburind in vazduh liliecii”), dar si lirismul de folclor contrafacut, mimind de aproape modele deloc autentice („auzira inca de departe bocet tinguitor de fluier. Era imaginea lumeasca a unui dor nemasurat, fara de seaman, o sfisiere a inimii pentru o departare despre care oamenii n-au nascocit cuvinte pentru a o numi, dar au cintec”).
Colationarea atitor moduri stilistice bulverseaza cititorul, impiedicindu-l sa se instaleze intr-o dispozitie de receptare oarecare pentru a patrunde in „lumea povestii”. Nici nu prea se mai poate vorbi de o poveste, in aceste conditii.
Esecul Mirunei se datoreaza unei manipulari nu prea indeminatice a naratiunii. Fapt curios, daca ne gindim ca Bogdan Suceava este autorul unor remarcabile nuvele (Imperiul generalilor tirzii, Bunicul s-a intors la franceza) scrise in cele mai diverse maniere, de la naratiunea istorica, la fantasticul ambiguu si ironic. Devenit povestas, el isi ingusteaza posibilitatile si isi pierde siguranta de sine. Probabil ca scrierea de fata epuizeaza o cale pe care un prozator incercat nu-si putea permite sa o rateze. Insa nuvelistul de mai an trebuie sa se intoarca si sa preia comanda.
Bogdan Suceava,
Miruna, o poveste,
Editura Curtea Veche, 2007