Recunosc ca am un ghimpe impotriva artei angajate in slujba oricarei cauze orisicit de minunate si juste si singurul mod de a o tolera e atunci cind inteligenta imi e indeajuns de respectata incit sa fiu lasata sa descopar singura, in urma contactului cu un produs artistic destept facut, nelinistitor sau emotionant, eventuala cauza.
Reamintesc ca Manuel Pelmus era un junky al dezbaterilor inteligente si argumentate, iar piesele sale de dans practicau punerea in discutie a unor realitati, a unor pattern-uri prestabilite prin apelul la limbajul propriu performance-ului (gasirea acelei actiuni reprezentative care prin plasarea intr-un context anume sa nelinisteasca, sa propuna o reflectie asupra realitatilor din interiorul si exteriorul scenei de dans).
Initial sub semnul intentiei de a „initia o platforma de discutie”, devenita treptat intentie de a „depasi timpul discutiei pentru un timp al actiunii” (Pelmus), acesta simte, mai nou, nevoia unor afirmatii tari de tip manifest social, delegindu-l pe Costinas in acest sens. (Schimbarea de paradigma se va reflecta si in maniera de lucru la piesa Poarta sarutului, conducind la experimente tulburatoare, care insa nu i se vor parea suficiente in sine, dar am sa revin asupra acestui lucru.)
Unul din cele doua manifeste e o pledoarie tipica gay adresata unui spatiu prielnic, Berlinul, iar celalalt, care da titlul intregii amprente, e o revolta impotriva tarelor societatii romanesti si a rigorilor aberante. Doar ca in timp ce primul e clar – si isi permite sa fie ironic, dar neagresiv, „we do not want to be in opposition but just to be, hence we do not think in gender, homo-bi-trans or heterosexuality, not in queer (…) Monotheism ignores the facts of the body, (…) we vaguely acknowledge the need to be religious but then recommend the polytheistic religions we call now mythology” –, manifestul strimb propune o formula aluziva daunatoare, la pachet cu multa agresivitate directionata catre un adresant vag, un „voi” (versus noi – homosexualii, evreii, golanii de la revolutie, u name it) identificabil cu multa generozitate cu discursul nationalist, al unei majoritati ortodoxe, amestecata la gramada cu fascistii, tatii violatori, cautatorii de elite sau ipocritii care umbla dupa dimensiuni spirituale, toti la pachet cu calaii de la revolutie si de la mineriade, sfintii parinti, corporatistii etc. Adica acelasi tip de discurs de Romania mare si verde, intolerant si nenuantat si la gramada care li se aplica marginalilor (de tipul identificarii aberante si de stricta rea vointa a homosexualilor cu pedofilii, de exemplu).
Ideea „de comunicat” era simpla si relativ aceeasi in ambele manifeste: normele, morala de la hat aparitia crestinismului si pina la „omul recent” (trecind gratuit si amestecat prin mineriade si revolutie), sint doar niste norme fixate de unii, adoptate intimplator de majoritatea autohtona, dar nu mai bune sau mai valabile decit altele. Ba chiar dimpotriva, cit mai harmuitoare. (Desi slaba definire a lui „strimb” pare sa conduca si la o incurajare a etichetarii, pro strimb, anti vertical.)
E prea multa frustrare si nedreptate acasa, justificata fara doar si poate, dar nu justificind o atare retorica. Fiind vorba de Costinas, un teoretician inteligent, mai-mai ca l-as banui de un impresionant exercitiu de retorica pentru a face calaii ipocriti, majoritari si verticali etc. sa simta pe pielea lor cum e sa fii agresat si pus, din pura rea vointa, laolalta cu aberatii cu care nu ai nici o legatura.
E aiurea ca reactia la manifest confisca spatiul in care as fi discutat in mod normal piesele de dans. Dar n-am sa corectez. E inevitabil.
Antonija Livingstone si Brancusi
Printre artistii care il inspira pe Brynjar e canadianca Antonija Livingstone. In piesa The Part, aceasta si-a depasit, provocat, folosit (de)limitarile identitare intr-o maniera halucinanta si spooky (doar prin voce a trecut de la femeie in timpul unui act sexual, la Mos Craciun, la barbat in timpul actului defecarii, trecind prin ris cristalin si privire mijita de diva fragila de tip Marylin Monroe, silueta de adolescent s.a. plus o forta fizica impresionanta – a scos la propriu o usa din titini). In cea de-a doua piesa, Mary’s Dance, a reusit sa ofere spectatorilor aceeasi gama larga de emotii si entertainment nebun plus melancolie la greu, care nu era foarte clar de unde vine, dar folosind mijloace minime: un pas de deux repetat mai bine de o ora, acoperita doar de baloane negre imaginind sini, fund, forme (im)posibile unui astfel de corp de femeie, cu un pahar cu apa in mina si secondata de un un alt performer invitat de Brynjar, Frederic Gies, care a interpretat rolul fostei sotii a Antonijei (Heather Kravas).
Piesa ofera un spatiu in care coexista reprezentantii unei comunitati clasice sau traditionale, un quartet, dar si queer love, dragostea ei si a partenerei substituite, dar si a doi tineri „gay si frumosi” din comunitatea artistica autohtona, care sa fie musai indragostiti: Manuel Pelmus si Brynjar Bandlien sarutindu-se. Acelasi sarut l-au mutat cei doi in contextul „romanesc” tensionat (in piesa Poarta Sarutului) al unui lecture de brancusiologie sustinut live de specialistul Matei Stircea-Craciun.
Efectul e de dinamitare a perspectivei antropologic-simbolice in care Brancusi „e valoare nationala” (de fapt „un exilat, reprezentativ pentru marginali”), Coloana Infinitului e o pledoarie pentru „verticalitate si eroism” si „simbol al aspiratiei catre cele inalte”, intreg monumentul de la Tirgu Jiu oferind „experienta coplesitoare a descoperirii interioare”, iar sarutul e un „simbol al creatiei si al iubirii hetero pornind de la Adam si Eva” (intreg performance-ul are, de fapt, efect coplesitor, dar oferind experienta dizolvarii certitudinilor interioare, demonstrind ca orice interpretare e doar o interpretare, la fel de valabila sau fragila).
Modificarea de paradigma la Manuel (si la Brynjar – un adept al solutiilor minimalist poetice): fac o confesiune, pentru prima data, pe care nu o reprezinta, ci o pun in practica, pe scena, alaturi de discursul specialistului cit mai in vitro, adus pe principiul de copy-paste in piesa, fara filtre de reprezentare artistica. Incorect spus piesa, corect spus experiment, pentru ca Stefan Tiron (colaboratorul lor) n-a mai facut ca in alte dati (n-a mai interpretat el rolul specialistului aberant), a fost adus the real thing si manipulat prin jumatati de adevaruri. Invitatul lor stia ca participa la un performance-tribut adus lui Brancusi, ca el va reprezenta Coloana, spectatorii, in cerc, Masa Tacerii, iar cei doi performeri Sarutul, dar nu cunostea contextul (manifestul si textul de prezentare semnat de Tiron, in contra tipului de discurs „simbolic, vertical” care ar ameninta sa transforme brancusiologia din stiinta in cult).
Iar daca cercetatorul a fost manipulat inspre nestiinta, spectatorii au fost indrumati, o data in plus, de Manuel sa nu uite ca experimentul e parte din Zilele Strimbe…
Mazilu
In urma ciocnirii a doua branduri, CNDB si Razvan Mazilu, excelent manager al carismei sale, centrul s-a umplut de portrete de dandy, inclusiv unul dansant, in care, in loc sa-si asume incapatinarea conservarii, inclusiv la nivel de discurs coregrafic (cei care numesc dans contemporan teatrul-dans propus de Mazilu ori mixajul de videoproiectii, muzica electronica si fraze de miscare moderniste cel mult, produc o regretabila confuzie de termeni), artistul invitat a comis eroarea de a promite prezentarea evolutiei sale: care evolutie? Farmecul lui Mazilu e ca danseaza acum la fel ca atunci cind l-am vazut prima data, in ’97. Singura sa performanta, cu adevarat contemporana & intens conceptuala, a fost decizia de a-si lasa imaginea captiva in castelul-instalatie Orasul care nu exista al celor de la Rozalb de Mura.
Mihalcea
Tot cu un experiment isi incheie Amprenta si Mihai Mihalcea (care amprenta propune o estetica a sinceritatii, a patetismului si a nostalgiei). Cei manipulati sint performerii invitati sa improvizeze. Odata pe scena insa, vor afla, de la Mihalcea, un adevar crunt, omeneste foarte greu de dus. Spectatorii nu vor avea acces decit la efecte. La fel si subsemnata, invitata sa scrie live „despre ce vede”: Madalina Dan, Edi Gabia, Maria Baroncea, Florin Fieroiu s.a. in ipostaze unice, taindu-se la degete si minjindu-se pe fata cu singe, izbucnind in plins, toti in negru, fetele pe tocuri, injurind etc.