Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Poveștile sunt întot­deauna lângă noi și doar cer atenția noastră. Scrisă în pandemie, de-a lungul unui an de zile, cartea Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib de Veronica D. Niculescu spune o poveste desăvârșită despre viață însăși, despre ceea ce putem rata dacă nu învățăm să privim cu adevărat.

Pescărușul Grégoire, prieten vechi și vizitator fidel al pervazului de pe care privește în casa scriitoarei, primește un dar neasemuit prin acest jurnal care îi urmă­rește, din același punct de ob­servație, un an din viața sa fragilă și puternică în egală măsură. În filmul georgian Familia mea fericită, protagonista Manana pri­vește, din noul său apartament, către balconul cu ferestre deschise, către foșnetul frunzelor de plop, ascultă vântul și observă ceea ce pare să cuprindă totul. Dincolo de ferestrele larg deschise se întâmplă totul, acolo se petrec miracolele.

Privit tot printr-o fereastră, pe terasa din fața blocului – punct de observare –, Grégoire își întemeiază noua familie alături de Fiona. Carte a contemplării, cum va spune chiar autoarea, Pescărușul de la geam va oferi cititorilor, aproape zi de zi, bucuria de a vedea cum din cele două ouă depuse în cuib (și care se dovedesc mai apoi – ce surpriză fantastică! – a fi trei) ies mogâldețe fascinante. Descoperim că pentru cei trei pescăruși ca „un ghemotoc de pluș“, Isa, Victor și Jack, una dintre pozițiile preferate „este în fund, cu lăboanțele întinse în față“, „o poziție adorabilă, de jucărie vie“. E o gingășie aparte a scrierii, o caracteristică atât de des întâlnită în proza scriitoarei Veronica D. Niculescu, acolo unde forța de a înregistra detalii și de a le transpune în lumi mici, delicate și uluitoare, continuă să surprindă mereu.

Poveștile care se desfășoară în inima orașului

Cu paginile care înregistrează ima­ginile zărite uneori cu ajutorul binoclului sau prin obiectivul aparatului de fotografiat, jurnalul acestui cuib miraculos, parte din viața de zi cu zi a scriitoarei, ne dezvăluie, din nou și din nou, poveștile care se desfășoară în inima orașului, la un pas de noi, și pe lângă care trecem adesea grăbiți, privind fără să vedem. Și, mai ales, ne face atenți la ceea ce ne scapă în relație cu noi înșine, cu propria viață: „Pentru oameni sunt zile foarte complicate. Ai vrea să dormi un anotimp și să te trezești după ce a trecut, dar dacă asta e tot? Dacă dormi tot ce mai e de trăit? Să trăiești fiecare zi, așa cum e ea, cu ochii deschiși la detalii – ca păsările“. A contempla viața, a contempla un fel aparte de frumusețe, prin tot ceea ce aduce Grégoire, cu zborul său avântat, înseamnă a medita obligatoriu la ceea cine suntem noi în mijlocul a tot ceea ce există.

Filmul spectaculos al vieții lui Grégoire se derulează, lună de lună, anotimp după anotimp. Pe terasa care le este casă și loc de joacă, dar și viitor teren de exerciții de zbor, copiii Fionei și ai pescă­ru­șului citadin cresc sub privirile atente ale autoarei, cresc sub supravegherea de la distanță a celei la fereastra căreia, de șase ani, poposește fermecătorul Grégoire.

Un portretist desăvârșit al acestei lumi

Emoția cărții vine și din această legătură indisolubilă și aproape magică între ochiul care privește înspre afară și ochiul lui Grégoire care privește înăuntru, în casa în care, iată, s-a scris o carte chiar despre el, despre Fiona și puii lor. Observatorul e unul fidel, dedicat, atent, portretist desăvârșit al acestei lumi: „Văzut de aproape, pescărușul e altfel decât pare în zbor. Și cu cât îl cunoști mai bine, cu atât înveți că poate să arate extrem de diferit de la o clipă la alta – poate să aibă o figură drăgălașă și galeșă sau poate să pară încruntat, un luptător sângeros; poate să fie înalt și suplu, privind curios în depărtare cu gâtul lungit, sau poate să fie o pasăre dodoloață, cuibărită și pierdută în vise“. Suntem prinși, ca prin vrajă, de ca­dența paginilor, de ritmul în care cresc puișorii, de aventurile de fiecare zi, de personalitatea fiecăruia, de micile cuceriri pe care le fac explorându-și din ce în ce mai mult teritoriul terasei.

Din cercuri din ce în ce mai mici urcăm spre cercuri din ce în ce mai mari, întocmai ca zborul din ce în ce mai curajos al celor care descoperă, spre final de jurnal, că și văzduhul le aparține, dar că îl vor împărți cu ciorile grive și rele, cu drepnelele și vântureii roșii sau cu guguștiucii blânzi.

Într-un fel aparte, remarcabil, o liniște anume conturează fiecare pagină, o ordine a firii și a naturalului, una care dă cititorului încredere și un loc de tihnă. A privi această familie de pescăruși, rând cu rând, înseamnă a ne acorda o pauză de la vuietul lumii, a ne reaminti că, în unele clipe, în unele locuri, binele continuă să existe: „Bănuiesc că vorbește cu Fiona, care trebuie să fie în cuib, dar cred că vorbește un pic și cu mine și, mai ales, vorbește cu sine. Este un cârâit blând, ușurel, care afirmă. Afirmă prezența aici, în acest loc, în această clipă atotcuprinzătoare. Liniștește. Totul e bine. Sunt aici. Acum. Și totul e bine“. E un jurnal vizual, citim și vedem totul, mintea noastră își imaginează puful delicat al pui­șorilor, penajul tinerilor pescă­ruși, pietricelele de pe terasă și băltoacele în care, după ploaie, se joacă precum niște copii.

Unele povești au final fericit

Ajungem să îi îndrăgim, să vrem să aflăm ce se întâmplă, clipă de clipă, pe terasa care acum ne e cunoscută, vrem să descoperim și noi, în jur, locuri pe care să le putem observa cu aceeași răbdare, să ne oferim, de asemenea, darul delicateții și al perse­ve­renței. Iar jurnalul e unul generos cu cititorii, e un altar al detaliilor care întregesc scriitura, o țes precum coloritul pestriț al zburătoarelor: „Pe trupul pufos, de șoareci bipezi, puilor le cresc tot mai lungi aripile grele, de carne. Dar și penele cresc. Salturi și fâlfâiri, cu trupul ținut vertical – păsări țin­tuite la sol, care deocamdată doar merg, luptând să se înalțe”. Și vor continua să se înalțe, să devină pescăruși tineri și să privească, alături de părinții lor, de pe aco­perișuri din ce în ce mai înalte, către locul scurtei lor copilării.

E un echilibru greu de atins, dar care Veronicăi D. Niculescu îi reușește, acela prin care o carte nu devine enciclopedie, ci continuă să rămână în ramele poveștii, în lumea magică a modului în care cartea își poate cuceri cititorii spunând o poveste adevărată, prinsă cu două degete atente chiar de sub nasul lor. Povestea lor devine un simbol, aceste „ființe nepământene, niște alcătuiri bizare, cu trupul dintr-o poveste și aripile din alta“, sunt un spectacol al gingășiei și al speranței, conturat de Veronica D. Niculescu din­tr-o cameră doar a ei.

Exercițiu de atenție, contemplare și răbdare, jurnalul acestui cuib miraculos reîntregește convingerea că unele povești au final fericit, că frumusețea există dincolo de artificial, că esența a ceea ce avem nevoie este, în fond, mai ușor de obținut decât ne-am ima­gina și e mult mai aproape de noi, uneori chiar sub fereastra noastră. Desigur, pentru a descoperi acest bine, pentru a-l face să devină al nostru, e nevoie să privim cu aceeași atenție și să ducem până la capăt exercițiul răbdării. O cale la fel de frumoasă ar fi, bineînțeles, să citim noua carte a Veronicăi D. Niculescu.