„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Vulcan. Lumina vine de la Asfințit, de Mihai Buzea, care va apărea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
L-am iubit pe Iosif. L-am iubit de când l-am văzut. Am știut c-o să-l iau de bărbat, am simțit că e omul meu, că pentru mine l-a născut maică-sa, chiar dacă până la mine iubise și fusese iubit, că era român falnic, în puterea vârstei bărbătești. Mi-a plăcut ca mascul, m-a umplut de fiori, nici măcar nu ascultam tot ce spunea el acolo, eram prea ocupată savurându-i mirosul și inflexiunile vocii, plus că mă plictisisem de casa părintească, voiam să devin femeie, să mă simt pătrunsă și să fiu fericită. Am fost fericită. Am fost fericită cu Iosif, pot să spun asta acum, la sfârșit de drum. Era bărbat, era priceput, era ce-mi trebuia mie. I-am iubit corpul, nu mă mai săturam. Pe urmă, încet-încet, am început să și ascult ce-mi tot spunea. Îmi vorbea despre revistă. Of, revista…
El nu voia copii. Eu aș fi vrut, cum vor toate femeile, că-ntr-aceea avem sfârcuri în vârfurile sânilor. Iosif spunea că revista e mai importantă, dar eu știam mai bine, cum știm toate, și în mai puțin de un an eram însărcinată. Dar Dumnezeu avea alte planuri. Copilul meu a venit pe lume mult prea devreme și a venit mort. Ca să-mi salveze viața, doctorul a fost nevoit să umble la organele mele de femeie, iar de umblat a umblat cu ce instrumentar avea la dispoziție atunci, în 1872: am rămas sterilă. Nu am mai putut prinde rod, așa că până la urmă Iosif a avut dreptate, în felul său, și m-a păstrat numai pentru el și pentru revistă. A fost un soț bun și atent în perioada aceea groaznică, nu am avut nimic să-i reproșez, în afară de blestemata lui de premoniție, cum că noi nu suntem destinați să creștem copii, ci să creștem națiunea română prin intermediul revistei. Eu, una, aș fi preferat să sporesc la propriu națiunea română, cu doi-trei copii sau măcar cu unul, dar, cum am spus, Dumnezeu a avut alte planuri. Când mai povestesc cu Ági, cum povestim noi, femeile, i-am spus și despre copilul meu cel fără de zile, iar ea s-a întristat, apoi s-a înseninat la loc și mi-a spus: „Tante Relli, acum sunt alte timpuri, medicina a progresat foarte mult, nimic nu mai este ca în 1872. Pentru micuța mea Éva, bunul Dumnezeu nu va avea alte planuri!“. Eu am râs ca o babă și i-am zis să se mărite întâi de toate și să prindă rod în pântec, iar abia apoi să se gândească la un nume de fetiță, dacă fetiță va fi să fie. Dar Ági e formidabilă în convingerea ei.
Mi-a spus că nu poate să îmi explice, dar ea „știe“. N-am mai zis nimic, doar o rugăciune. Să fie așa cum își dorește ea. Oamenii buni merită o țâră de noroc!
Iosif m-a iubit și el pe mine.
M-a iubit mult. M-a respectat, m-a luat cu el în călătorii, m-a introdus în societate, m-a tratat într-adevăr ca pe o doamnă. Nu m-a dezamăgit cu nimic bărbatul meu. Mi-a dat tot ce-a putut. Tot ce a avut de dat unei femei mie mi-a dat, nu alteia. N-a fost foarte mult, că energiile lui erau îndreptate asupra revistei, dar eu am înțeles că așa era Iosif, că eu eram, în sufletul lui, pe planul al doilea. Dacă n-aș fi bătrână și nemaipăsătoare, nu aș recunoaște asta niciodată: ce femeie are curaj să admită că a fost pe planul secund? Eu nu mai am nimic de pierdut. Viața mea s-a scurs în umbra lui Iosif, iar viața lui în umbra revistei. Acesta este adevărul. Nu am chef să mă mint, așa cum s-a mințit el până în ultima clipă. S-a chinuit să creadă până la sfârșit că lasă în urmă o operă. Dar nu. În afară de revistă, n-a lăsat nimic de valoare. Nici teatru, nici roman, nici proză scurtă, nici poezie, nici urmași biologici sau literari, nici chiar reportaj de călătorie – deși, din tot ce-a scris, reportajele i-au ieșit cel mai bine. Dar n-a fost suficient. După el au venit alții, tineri, mulți, talentați, care l-au depășit, l-au eclipsat și l-au aruncat în uitare. Când își mai amintește cineva de Iosif, îl pomenește cu expresia „simpaticul moșneag“ și, dacă e ceva ce n-a fost, exact asta n-a fost el: moșneag. Sau simpatic. A fost o mască.
Trebuia s-o poarte. N-a avut de ales. A învățat pe pielea lui, pas cu pas, așa cum mi-a povestit. Încă de când studia la Pesta și-a dat seama că nu avea altă șansă, pentru că nu strălucea la nici o materie și nici bogat nu era, nici din familie cu blazon și nici vreun demon interior care să-l chinuie n-a avut vreodată: nici măcar de sifilis nu s-a-mbolnăvit, ca toate geniile! Era și el, acolo, un tânăr printre tinerii români din capitală. A intrat la șmotru încă din studenție, a făcut pe simpaticul prin toate cercurile din Pesta, s-a băgat prin toate redacțiile aflate la început de drum, cu bani puțini, visuri multe și colaboratori leneși; el nu era leneș, n-a fost niciodată. A muncit pentru alții, la „Concordia“, la „Aurora română“, la „Gura satului“ și cine mai știe pe unde, până a reușit să pună pe picioare „Familia“, în 1865, acolo, la Pesta, iar de atunci nu i-a mai dat drumul din mână. Fără el n-ar fi existat revista asta, dar fără „Familia“ nici Iosif n-ar fi fost decât un ilustru necunoscut. Chiar și așa, cu toată energia lui, revista a fost un miracol, pur și simplu un miracol, deși Iosif spunea mereu că „nu există miracole, totul este explicabil prin muncă multă la momentul potrivit“.
CARTEA
IOSIF VULCAN, fiul lui Nicolae Vulcan și al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături și l-a susținut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) și ale Facultății de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă și a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicații („Concordia“, „Aurora română“, „Umoristul“), unde și-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor și secretar de redacție. În 1865 și-a lansat propria revistă („Familia“), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile „Familiei“ au fost publicate articole, poezii și nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar și din Regatul României. În 1866, pe adresa redacției a sosit o scrisoare cu poezia De-aș avea…, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „nașul literar“ al poetului. A pus bazele Societății pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei românești. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franța, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar și un important volum istoric, Panteonul roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux și Jules Verne. A fost ales membru al Societății Kisfaludy (1871) și al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reușind să sprijine prin acțiunile lui oameni din toate artele românești. S-a stins din viață pe 8 septembrie 1907, la Oradea.