Singura piedica potentiala in calea adoptarii tratatului era Irlanda, tara obligata prin propria ei Constitutie sa organizeze un referendum pentru astfel de situatii. Astfel, prin importanta pe care a capatat-o votul irlandezilor (singurii cetateni europeni care au avut voie sa-si exprime opinia in privinta Tratatului), decizia lor s-a transformat intr-un vot de blam pentru modul in care functioneaza Uniunea Europeana ca organism supranational. E evident ca toate tarile membre, laolalta cu administratia de la Bruxelles, trebuie sa regindeasca modul in care Uniunea Europeana se raporteaza la cetatenii Europei.
Rezultatul referendumului nu e totusi un dezastru si nu nimiceste Uniunea Europeana. Arata insa cit de stringenta e necesitatea unei dezbateri ample, la toate nivelele si in toate tarile membre. Printre care si Romania, desigur…
Doar ca in Romania rezultatul referendumului irlandez a trecut aproape nebagat in seama. Stirea a existat, e-adevarat, dar zecile de ore de dezbateri politice consumate la televiziunile noastre dinamice si mereu conectate la actualitate au ignorat masiv subiectul. Oare de ce? Chiar nu ne intereseaza? Probabil ca da: chiar nu ne intereseaza.
Mai exact spus, nu e treaba noastra. Am intrat si noi in UE cum am intrat. In esenta, cu citeva smecherii balcanice, cum ar fi promisiunea ca vom dezlantui lupta impotriva coruptiei, ca apoi, dupa ce ne-am vazut cu sacii in caruta, sa-i matrasim pe cei ce incercau intr-adevar asa ceva. Daca oamenii aia ne-ar fi cunoscut cit de cit, s-ar fi asteptat la asa ceva si nu ne-ar fi acceptat asa de usor ca stat membru UE.
Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana mi-a amintit de o scena repetata mereu in filmele SF de mina a doua: eroul goneste spre o poarta de metal imensa, care aluneca in jos, gata sa se inchida ermetic si definitiv, si reuseste in ultima clipa sa se rostogoleasca prin putinul spatiu ramas intre poarta si podea. In urma lui usa se inchide cu un bufnet metalic, dar ce mai conteaza? El e inauntru. A intrat. Ca si Romania in UE.
Iar cind a ajuns dincolo de poarta, ce-a facut Romania? Mai nimic. Un pic de sluj, dupa care a revenit la bunele sale obiceiuri, facindu-i pe europenii „vechi” sa-si regrete – mult prea tirziu – decizia.
Problema e ca si romanii percep cumva intrarea noastra in UE ca fiind una prin efractie. Nu ne simtim membri cu drepturi depline. Si in nici un caz egalii celorlalte state membre. Mai aproape de adevar ar fi imaginea de stat captiv sau vasal, care asteapta deciziile de sus, de la seniori. Poate din cauza asta nu ne-am omorit sa dezbatem problema Tratatului de la Lisabona. Stiu sefii
de-acolo, de la Bruxelles, ce sa faca. Nu-i treaba noastra. Pe noi ne doare ca a ratat Mutu penaltiul in meciul cu Italia si ne enerveaza (sau ne bucura) ca Sorin Oprescu a devenit primarul Bucurestiului.
Sau poate ca relatia noastra cu celelalte state membre e judecata in mod traditional, dupa tipurile de relatii de familie din lumea noastra. Ne-am cununat cu Uniunea Europeana, asa ca de-acum noi, membrii astia mai tineri si mai nepriceputi – romani, bulgari, totuna –, o sa fim indrumati de cei care stiu cu ce se maninca Uniunea. Or sa aiba ei grija de noi. Daca guvernul Romaniei ar fi rapsodul popular anonim, ar putea chiar sa strige peste deal: „Nasa Franta, cuscre neamt,/Nu lasa romanu-n sant!”.
Si-atunci are rost sa ne batem capul cu tratate si para-tratate? Se pricep ei, nemtii, se descurca ei, frantujii. Noi sintem pentru.