Iată cum funcționează moara stricată a fantasticei inspirații a lui Joyce: cuvântul călătorii îi amintește de Gulliver și atunci el scrie instantaneu: „Galliver and Gellover“ (adică gall-liver și girl-lover). Iscusință gratuită, fără discernământ, de adolescent genialoid (era să zic genialudic). Uneori, pare că autorul vorbește ca să-și alunge frica de dinainte de operație, sau că are o logoree compulsivă post-traumatică, sau că vorbește fără șir în timp ce face concentrat alte calcule, despre care noi habar n-avem. Dar s-ar putea ca el să încifreze de fapt o revelație.
E greu de descris ce simte cititorul în compania acestui text. Am încercat să spun că e probabil o formă de exasperare care se luptă în permanență cu admirația. Te irită incontinența autorului, ca a unui musafir foarte nepoliticos, care vorbește numai el ore întregi, pe care tot timpul îți vine să-l dai afară, dar care totuși te subjugă, te ține pironit pe scaun să vezi ce-i mai dă prin cap.
Uneori pare că ar trebui văzut în FW un poem în proză, un poem comic, dadaist. Un vers din carte ar putea fi, la întâmplare, ăsta: „for ark see zoo“. Un altul, „afartodays, afeartonights“, e o aluzie la cele patruzeci de zile și patruzeci de nopți ale potopului biblic. Citind FW dinspre București, îți vine în minte Șerban Foarță, care face din limbă aliaje cu proprietăți abasurdisante și la care sclipirile uneori beneficiază de pe urma unui manierism intenționat.
Printre prozatori, de valori și ambiții diferite, Luca Pițu sau Paul Goma (din Sabina) fac același lucru ca în FW, trag de ciunga limbii în toate părțile, iar în momentele lor de vârf, tocmai când începi să suspectezi rețetarul, poți alege să admiri dexteritatea. Comparația cu Joyce poate părea exagerată, este însă strict formală, cu scopul de a da cititorului român, care poate nu a deschis niciodată Finnegans Wake, sau a închis-o foarte repede, o idee despre încadrarea acestui text.
O întrebare cheie mi se pare asta: ce rămâne din FW dacă ignori jocurile de cuvinte, fie pentru că nu știi prea bine engleza (valabil și pentru mulți vorbitori nativi de engleză), fie pentru că nu știi germana sau finlandeza, sau topografia Dublinului, sau hidrografia Norvegiei, sau dacă nu-ți trece prin cap să numeri literele sau să anagramezi, dacă nu recunoști undeva micile, dar insistentele aluzii la cutare poem de Tennyson? Cred că ce rămâne e totuși faptul că ai fost confruntat cu viața necunoscută a limbii, a limbii în absența vorbitorilor ei, dacă s-ar putea așa ceva, ca în paradoxul lui de Man, sau poate cu reine Sprache a lui Benjamin. E o întâlnire cu un străin care a locuit până acum în casa ta și pe care nu l-ai văzut niciodată, cineva la fel de concret, de fizic, ca tine însuți.
Întrebarea următoare care îmi apare în cap este: dar oare nu era suficient să scrii, în loc de 628 de pagini, o proză scurtă de doar 20, cu același stil, încât tuturor să le fie clar care e poziția ta, manifestul tău? Pentru asta ar trebui poate discutată intriga propriu-zisă a romanului Finnegans Wake, lucru la care, cum ziceam, dat fiind că sunt nu doar nespecialist, dar de-a dreptul ignorant, nu mă încumet.
Dar, strict din punctul de vedere al limbajului, mă bate gândul că marșul exagerat sub steagul (parțialei) ilizibilități ar putea avea totuși un sens. Anume, doar așa resimți forța incantatorie a acestei litanii; doar un text mare, hipnotic, te poate reclama suficient de intens încât revelația ta să fie durabilă. Iar revelația la care a lucrat irlandezul nu poate fi alta decât că, până la urmă, sub haos se află ordinea, că zgomotul se va întrupa cândva în muzică. Folosind cuvintele lui Joyce, din monologul final al Annei (al Annei ca râu), limba din FW este o „languo of flows“. Ce-ar putea să însemne asta? Poate un jargon folosit când ești beat criță, dar în același timp fluid și languros, care leagă totul de tot. („Language of flowers“ apare și în Ulysses, dar numai ca o aluzie la „dicționarele florale“ ale buchetelor victoriene).
Ca să închei – așa cum Sefer Yetzirah și alte texte cabalistice descriu cum să dai viață unui om de lut prin permutarea nesfârșită a literelor alfabetului ebraic, așa și Joyce creează o carte-golem din reacții necontrolate între cuvinte. O alchimie periculoasă, care pe autor l-a orbit, dar altora le-a deschis ochii. (Hm.)
(Partea a treia a unui text publicat inițial în mai 2017 în revista „Crevice“)