Când e montată o comedie bine scrisă, e cazul cu Domnul Vulpe de Larry Gelbart, șansele ca în drumul ei scenic spre public ceva să se strice sunt minime. Nu excluse! Depinde, în mare măsură, de priceperea actorilor să o scoată din pagina dramaturgică și să o livreze publicului în forma agreabilă a unui spectacol al cărui prim scop este să ne facă să râdem.
Intermediarul e regizorul care-și asumă viziunea generală și coordonarea echipei. Piesa americanului specializat în scenarii umoristice (vezi filmul Tootsie, un clasic care i-a adus nominalizarea la Oscar, ori celebra serie M.A.S.H.) rescrie Volpone de Ben Jonson, acomodând-o unei societăți și unui timp istoric în care înavuțirea prin orice mijloace ține agenda tuturor, San Francisco în secolul al XIX-lea.
Gelbart păstrează aerul de fabulă al operei sursă, însă îi adaptează registrul, așezând latura moralizatoare într-un subtext vag, preferând farsa ca tehnică de narativitate teatrală. Lucrarea abundă de păcăleli, cea centrală – Sly Vulpe înscenându-și o presupusă maladie care urmează să-i aducă degrabă moartea, scopul fiind să-i joace în continuare pe degete cu amăgiri testamentare pe cei de pe urma cărora și-a rotunjit substanțial averea. Orice comedie bună trebuie să armonizeze logica și surpriza, iar Domnul Vulpe le are și pe una, și pe cealaltă cu îndestulare. Deci premise de succes existau.
Hadji-Culea a lăsat actorii să-și facă treaba
Directorul general al Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, regizorul Cristian Hadji-Culea, care nu s-a remarcat în ultimele decenii prin nici un proiect teatral ieșit din linie, a pus în scenă textul la Sala Mare. Opțiunea repertorială e întemeiată, o comedie fiind atrăgătoare din start pentru iubitorii de teatru, iar aceasta oferă partituri generoase actorilor care știu ce să facă cu ele. Un context de win-win!
Exact aceasta a fost abordarea: fără rezolvări neașteptate, fără invenții teatrale, Hadji-Culea a adunat o distribuție de calibru și a lăsat actorii să-și facă treaba rostind replicile și animând epicul care vertebrează piesa. Lăsând-o să vorbească singură, să se desfășoare exact așa cum a scris-o Gelbart. Și cum sunt capabili interpreții să o întruchipeze.
În plan actoricesc sunt variații calitative sensibile. Călin Chirilă construiește un Domn Vulpe în jurul căruia gravitează tot ce se petrece la rampă. E posesor al largii game de nuanțe care îi permite o versatilitate fluidă. În funcție de context, e când un bolnav închipuit perfect, când o explozie de energie dacă planurile merg în sensul dorit. Doru Aftanasiu face o compoziție de vârstă în ramolitul Domn Grămadă, prin postură, lentoare gestuală și motrice, gâjâit respirator, vorbire intenționat lacunară, controlând ferm și constant parametrii dramatici. Cosmin Maxim mizează pe contrastul dintre supraponderabilitatea la limită a Domnului Periuță și agilitatea cu care, când e vorba de aur, țâșnește în traseele scenice. Știe cum să-și facă intrarea, să-și etaleze personajul, să lanseze replica potrivit. Ada Lupu (soția lui în ficțiunea teatrală) arată că stăpânește mecanismele comediei; impune o abordare strunită care-o decupează pe Doamna Periuță/ Inocența. Actrița înțelege că adesea less is more, temperanța prestației ei îndemnând imaginația privitorului să dezlege prin completare ceea ce-i vine dinspre scenă, într-un stimulativ parteneriat de receptare. Adi Carauleanu e edificator în Judecătorul Blestemățeanu, prin echilibrul dat notei centrale a tipologiei pe care o încarnează: un autoritarism duplicitar care stârnește zâmbete largi.
De altfel, fiecare personaj se autodefinește sintetic prin câte un gest, o atitudine care-i rezumă crochiul caracterial: Agentul șef (Andrei Sava) – mișcări ce evocă reptilieni; Avocatul Târșă (Ionuț Cornilă) – excesul salivar și tactil; Căpitanul Grămadă (Dumitru Năstrușnicu) – ticurile cazone; Miss Felicia Farfuz (Petronela Grigorescu) – lascivitatea; Simon Dibaciu (Horia Veriveș) – supușenia față de cel căruia îi e dator vândut.
Spectacolul acesta e la câțiva pași mari de a se rotunji valoric
Spectacolul e atrofiat ca ritm. Îi lipsește nervul, o dinamică în care sarabanda de întâmplări să țină publicul cu sufletul la gură. Bradicardia vine din acțiunea derulată într-un ralanti care o face șovăielnică teatral. N-ar fi fost greșit curajul de a comprima textul. Atenția exagerată pe marcarea abundenței de poante și de dublu sens prin pauze sugestive adaugă timpi morți suplimentari. Deplasările scenice necesită un spor de precizie și o concentrare care să accelereze întregul. Reluarea unei găselnițe de efect nu face decât să-i diminueze impactul umoristic.
Bâlbe, momente în care cuvintele nu se aud (se joacă destul de în spate, nu se impostează suficient), un tempo anemic în episoadele care mizează pe duete sau triouri până către ultimul segment al reprezentației, după antract, în sala de judecată unde se reunește ansamblul, scad vibrația comică. Fac un spectacol inegal, cu secvențe savuroase ce se datoresc actoriei, dar și cu scene trenante, repetitive, cărora regia nu le-a găsit cadența.
E o sete de umor de bună calitate dintotdeauna, cu atât mai mult acum, când pandemia ne dă bătăi de cap suplimentare. Spectacolul acesta e la câțiva pași mari de a se rotunji valoric. De dragul publicului, sper sincer că, pe măsură ce își va face rodajul, își va redresa din mers vulnerabilitățile estetice. Deocamdată, Domnul Vulpe are un potențial care nu și-a atins maximul, mai are reparații de făcut până acolo. E la depărtare de un gând regizoral!