Andrei Dósa, poet, prozator și traducător, a publicat în 2021 al doilea roman al său: Multă forță și un dram de gingășie (Editura Polirom). Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Andrei a vorbit despre componenta autobiografică a cărții, despre relația tată-fiu, copilărie, proiecte și lumi paralele.
Ai publicat cinci volume de poezie și două romane, cel mai recent fiind Multă forță și un dram de gingășie (Editura Polirom). Cum a fost pentru tine trecerea de la poezie la roman?
La cursurile de creative writing din cadrul masteratului de la Litere Brașov, Alexandru Mușina ne-a învățat și câteva trucuri narative. Țin minte unul dintre exerciții: intrarea unui tren în gară. Un foarte bun punct de pornire pentru o proză scurtă. Mi-a plăcut să scriu proză încă de atunci și, până prin 2015, am scris mai multe povestiri din proprie inițiativă, dar nici una nu mi s-a părut cine știe ce. O parte dintre ele au fost rateuri clare, le lipsea ceva sau pur și simplu nu am reușit să găsesc vocea potrivită pentru ele. Nu am revenit asupra lor și nu am încercat să le rescriu. Apoi, în decembrie 2015, am descoperit vocea din Ierbar. Și totul s-a întâmplat fără încrâncenare, fără o căutare sistematică.
Cum a decurs scrierea romanului Ierbar, comparativ cu Multă forță și un dram de gingășie?
Ierbar mi-a luat doi ani și jumătate. Apoi, când am revenit asupra lui, m-am crucit. În primele capitole scrisul suferea de ceea ce eu aș numi „dorința debutantului de a-i arăta cititorului tot ce știe“. A trebuit să redactez masiv prima treime a cărții. Nici acum nu sunt sută la sută mulțumit de ce a ieșit, dar puțini sunt cei sută la sută mulțumiți de prima lor carte. Apropo de redactare, Multă forță și un dram de gingășie a avut parte de cel puțin patru recitiri și redactări. Am vrut ca textul să curgă, să nu existe nici o asperitate. Eram ca prințesa cu bobul de mazăre. Din punctul ăsta de vedere, cred că mi-a prins bine pandemia. Cred că am face bine ca, după ce încheiem un text, să-l lăsăm deoparte pentru o perioadă cât mai lungă, chiar un an dacă se poate. Și abia apoi să ne apucăm de redactare. În România, nimeni nu o să facă asta în locul nostru. Nu există un Maxwell Perkins al României. Multă forță și un dram de gingășie e o carte pe care am scris-o în doar câteva luni. Există mai mulți factori prin care se explică acest lucru. Romanul pornește de la un cadru autobiografic; m-am pregătit îndelung pentru scrierea lui, citind cărți de psihologie legate de subiectul pe care intenționam să-l abordez (Marie Louise von Franz – Problema puer aeternus, Donald Kalsched – Lumea interioară a traumei etc.), dar și cărți despre prietenie (Montagne – Eseuri, Sándor Márai – Lumânările ard până la capăt și multe altele); mutarea înapoi la Brașov a însemnat începutul unui proces de reevaluare a trecutului, așadar toposul a jucat de asemenea un rol important.
Ai scris o parte din Multă forță și un dram de gingășie în rezidența literară oferită de Fundația Cărturești. Cât te-a ajutat rezidența?
Mi-a prins extrem de bine rezidența. În sfârșit, îmi auzeam din nou gândurile după 3 ani de tăticie. Iar pentru a scrie proză, acest lucru este esențial. Pe această cale, personajele mele și cu mine mulțumim încă o dată librăriilor Cărturești și Asociației Pro Patrimonio că ne-au găzduit. Dacă nu trăiești alături de personajele tale zi de zi, acestea au tendința să se îndepărteze de tine, să-și facă de cap și în cele din urmă să dispară în tărâmul fantomelor, de unde e foarte greu să le mai recuperezi. Am fost atât de bucuros când am aflat că am câștigat bursa și rezidența, încât mi-am făcut un plan de bătaie foarte riguros, asta înseamnând o schiță detaliată despre ce vreau să scriu acolo și o listă de cărți pe care să le citesc. Să scrii este un privilegiu. Cititul este, de asemenea, un privilegiu. Dacă ne dorim ca literatura română să devină una de nivel mondial, ar trebui să existe mult mai multe astfel de rezidențe și burse în țara noastră.
Naratorul romanului Multă forță și un dram de gingășie poartă numele tău, iar fiul naratorului are numele fiului tău. Cum vezi tu componenta autobiografică a cărții?
Componenta autobiografică e scheletul peste care se suprapune un univers paralel. Ce-ar fi fost dacă eu n-aș fi devenit poet? Ce ar fi fost dacă prietenul meu cel mai bun din perioada liceului ar fi ajuns un extremist? Dacă vrei, componenta autobiografică e o cabină de simulare VR, iar ceea ce se întâmplă în cabină e ficțiunea.
Relația tată-fiu reprezintă o temă importantă a cărții. Naratorul pare că încearcă să-și dobândească libertatea, să scape de sub dominația tatălui. Tu, autorul, cum te raportezi la discuția asta?
Aici e o altă diferență mare, aș spune eu, între biografia mea și lumea romanului. Mie mi-a luat ani întregi să ajung la o relativă stare de pace în relația tată-fiu. Personajul preia o parte din frustrările mele de la acea vârstă (19-20 de ani) și la un moment dat defulează. De asta îmi place literatura: de multe ori trăim într-o stare difuză, care poate dura ani întregi și ne ia la fel de mult să înțelegem ce ni se întâmplă. Literatura reușește să condenseze această mâzgă biografică în ceva exploziv. Literatura provoacă limpeziri și catharsis.
Fiul tău are patru ani. Sunt curioasă cum și dacă te-a schimbat pe tine rolul de tată.
Da, m-a schimbat, e inevitabil. Cred că aici cuvintele de ordine ar trebui să fie „adaptare“ și „învățare“. Am învățat să ghicesc și să mă adaptez la nevoile unei ființe despre care nu știam mare lucru, doar faptul că e sânge din sângele meu. Am învățat să fiu mai empatic și mai răbdător. Am învățat că impunerea cu forța a unui lucru asupra unei alte persoane, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru, este profund greșită. Între oameni ar trebui să existe doar negociere, zero violență. Pe lângă aceste procese adaptative, am mai învățat ceva: cât de important e felul în care omulețul vede lumea prin ochii tăi. Nu e necesar ca un copil să perceapă în mod direct atitudinea părintelui. Aceasta i se transmite în mod subtil. Atunci îți dai seama că e foarte mult loc pentru îmbunătățirea propriei persoane. Copilul e un indicator al sănătății noastre psihice și morale. Și mai e ceva, am învățat să-mi folosesc mai bine timpul.
Iată o declarație pe care ai făcut-o într-un interviu acordat lui Bogdan Coșa, pentru DOR: „Cât privește mulțumirea părinților în carne și oase, la acest capitol mi-e mai ușor să activez scuturile. Am ajuns într-un punct în care prefer să mă expun mai puțin, în care le arăt doar ceea ce-mi convine din cum sunt eu. (…) Când mă întâlnesc cu ei, port costumul de camuflaj“. Funcționează?
Da, uneori funcționează. Dar, pentru că relația cu părinții este de obicei una atât de importantă, una în care fiecare cuvânt contează, te poți trezi rănit pe neașteptate, cu tot camuflajul din dotare. Și invers, poți răni foarte tare și atunci când ești (sau crezi că ești) la adăpost. Nu cred că există cineva care să poată discuta cu limpezimea și concizia unui antropolog stăpân pe mijloacele sale despre trecutul, prezentul și viitorul propriei familii.
În același interviu amintit anterior am citit că titlul inițial al cărții era altul, dar ai decis să-l schimbi.
Titlul provizoriu era De mai mare dragul, expresie care se și regăsește de două ori în carte. După ce am considerat că am terminat de scris și am început să recitesc manuscrisul, mi-am dat seama că e un titlu insuficient, că nu acoperă decât parțial ceea ce am de zis. Au urmat mai multe titluri provizorii, de care mă îndrăgosteam și pe care apoi ajungeam să le detest foarte repede. Din fericire, în timpul uneia dintre sesiunile de redactare am găsit ceea ce căutam.
Ai în carte două momente puternice petrecute în apropierea unei cariere de piatră. Primul: „M-am uitat în jos la carieră (…) și atunci am simțit că eu sunt stăpânul pământului“. Al doilea: „un bărbat dezgheța motorul unui camion Roman cu o torță din câlți muiată-n motorină. Ce-ar fi să-i iau torța și să dau foc parcării? Ce-ar fi să dau foc întregului oraș?“. Îți amintești vreun asemenea moment din viața ta?
Da, cred că se întâmpla prin 2009. Eram pe Piatra Mare și tot platoul era înflorit, deci trebuie să fi fost sfârșitul lui iunie. Țin minte că stăteam în mijlocul ierbii, îi așteptam pe ai mei, să ajungă și ei sus. Cerul era ca de sticlă topită și firele de iarbă păreau și ele transparente. Mă bătea soarele în cap și era bine. Mă simțeam aneantizat și foarte viu în același timp, nu știu cum să spun asta altfel. În minutele acelea, mi-am dat seama ce era toxic în relația mea cu fata de care mă simțeam încă îndrăgostit. Atunci am făcut un bilanț și tot atunci am rupt-o cu ea definitiv în inima mea.
Foarte prezent în carte este microuniversul româno-maghiar. Cum a fost copilăria ta în acest spațiu?
A fost o copilărie nu foarte diferită de cea a copiilor de etnie română. Am făcut doar grupa mică la grădinița în limba maghiară, apoi ai mei m-au transferat la o grădiniță cu program prelungit cu predare în limba română. Am avut ceva dificultăți în a mă adapta la limba română, limbă pe care nu o vorbeam acasă. Puneam sufixe românești la cuvintele ungurești și gesticulam ca apucatul, poate-poate mă înțelege cineva. Țin minte că la un moment dat voiam să le povestesc colegilor ceva despre un leu, dar nu cunoșteam termenul românesc, așa că am adăugat cuvântului „oroszlán“ (leu), terminația „-ul“. „Oroszlánul, oroszlánul“, le spunea eu colegilor, mimând fără succes animalul fioros. Școala noastră era în aceeași curte cu școala numărul 6, unde învățau copiii români. Ne era frică de unii dintre ei, mai ales de un băiat șchiop care-și făcuse un ritual din a-i lua la fugă și la șuturi pe copiii maghiari ieșiți în pauză. În ciuda faptului că era șchiop, băiatul avea o forță extraordinară. Ne feream de el ca de Satana. Au existat câteva incidente în troleu, în drum spre casă, când călătorii adulți ne atrăgeau atenția că suntem în România și că am face bine să vorbim românește. Cu toate astea, nu am perceput mediul majoritar românesc al orașului Brașov ca fiind unul deosebit de ostil, cu toate că anii ’90 așa au fost cam pentru toată lumea: volatili și plini de violență.
Ce reacții ai primit de la cei apropiați după ce au citit Multă forță și un dram de gingășie?
O fostă prietenă, personajul Edit din carte, mi-a spus că i-a plăcut cartea, dar că anumite lucruri nu i-au picat bine. Cred și eu! Trebuie să fie foarte ciudat să te vezi prin ochii altcuiva, mai ales dacă cel care îți face portretul e un narator-personaj arogant și snob, un misogin plin de frustrări. Mie cel mai teamă mi-a fost de reacția părinților. Dar nici unul nu a comentat paginile în care apar, nu neapărat flatante. Tata a avut în schimb câteva obiecții legate de felul în care am tratat problema maghiară, spunându-mi că în anumite locuri ar fi meritat să insist mai mult. Maică-mea a obiectat în privința episodului transformativ al personajului, întrebându-se dacă am lăsat într-adevăr în urmă cu totul atitudinea toxică față de femei.
Care au fost cele mai mari provocări ale scrierii volumului?
Una dintre cele mai mari provocări a fost scrierea capitolului despre extremiștii maghiari. M-am documentat destul de serios, am citit tot ce se putea pe subiect, inclusiv Manualul Luptătorului pentru Libertate, scris de ideologul din umbră al organizației HVIM (Mișcarea de Tineret Șaizeci și Patru de Comitate). O altă provocare a fost găsirea unei poziții echidistante față de ambele comunități, cea maghiară și cea română. Scopul era ca în cele din urmă să demonstrez că orice fel de atitudine extremistă este condamnabilă.
Scrii ceva acum?
Scriu și proză, și poezie. Dacă trece o perioadă mai lungă de o lună fără să scriu poezie, nu mă simt bine. Acum scriu poeme de tătic. E un proiect la care lucrez de mai bine de patru ani. Intenționez să mai lucrez încă vreo trei ani la el. Atunci o să aibă cei șapte ani de acasă și va putea pleca în lume. Scriu proză pentru un proiect. Un fel de microroman Young Adult. Deși îmi place să cred că nu e doar pentru adolescenți.
Ești și traducător din engleză și maghiară. Care e cea mai recentă traducere și la ce lucrezi acum?
Am tradus recent romanul Dosarele mamei mele, de András Forgách, pentru colecția Anansi de la editura Pandora M, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Acum traduc un roman Young Adult, Homecoming, de Cynthia Voigt, pentru editura Art.
Cum arată o zi din viața ta de scriitor și traducător?
Dimineața îmi fac un ceai sau o cafea, iau micul dejun și mă apuc de tradus. Cu cât mă apuc mai devreme, cu atât merge mai bine, pentru că am creierul odihnit. Apoi urmează prânzul. După prânz, mă ocup de alte proiecte. Scrisul, activitatea care îmi este cea mai dragă, îl las la urmă. Apoi mă joc câteva ore cu fiul meu sau ieșim la o plimbare ca să mă eliberez de stres. Seara, dacă mai am capacitatea să parcurg pagini tipărite, atunci citesc. După ce culcăm copilul, dacă nu suntem morți de oboseală, încercăm să ne uităm la un serial pe Netflix sau la un lungmetraj.
Fac o oprire și la subiectul „pandemie“. Cum a fost pentru tine debutul ei? Ce a ajutat?
M-a ajutat să înțeleg beneficiul amânării publicării. Am impresia că lumea literară de la noi e obsedată să publice cu orice preț, fără să țină cont de cât de important este factorul timp. Nu spun că trebuie să cădem în extrema cealaltă și să lucrăm timp de 17 ani la o carte, ca Bulgakov, dar ar fi bine să nu ne lăsăm furați de mirajul publicării imediate.
Te-ai mutat din București în Brașov, orașul natal, în urmă cu aproximativ 2 ani. Cum a fost această mutare făcută cumva contra curentului?
În primă fază m-a deprimat un pic, pentru că eu mă raportam la Brașovul de acum 10-15 ani, cel descris în roman, un oraș destul de inert din punct de vedere cultural. Cu timpul însă mi-am dat seama că nu e așa, că orașul se dezvoltase cât am lipsit eu, au apărut festivaluri și spații alternative care înainte nu existaseră.
Ți-e dor de București?
Îmi place mult caracterul eclectic al orașului, îmi plac spațiile virane semisălbăticite pe care le poți descoperi în cele mai neașteptate locuri (de exemplu în spatele SEMA Parc). Îmi plac personajele care îl populează în timpul nopții, acele personaje care întotdeauna mi-au amintit de prima parte a poemul Howl de Allen Ginsberg. Îmi e dor uneori de energia anumitor locuri, de efervescența culturală, de scenele alternative, de galeriile de artă mai mult sau mai puțin obscure, de oamenii adunați din toate colțurile țării și ale Republicii Moldova să facă artă.
O întrebare pe care nu ți-a adresat-o nimeni într-un interviu și la care ți-ar plăcea să răspunzi?
Ce muzică ascultai când erai mic? Îl rugam pe tata să-mi pună vinilurile lui, pentru că mă intrigau coperțile. Îmi plăcea mult Blue System, Walking on a Rainbow, Rolling Stones, Brown Sugar, o compilație făcută de bulgari și multe altele, inclusiv Gershwin.
Care e prima ta amintire?
Cred că prima amintire e când îmi făceau ai mei băiță pe masa din bucătărie, în cădița galbenă de plastic. Eram nespus de fericit, copleșit în același timp de un sentiment de recunoștință și de exaltare.
Care crezi că ar putea fi prima amintire a fiului tău?
Poate că de când avea 10 luni și a mâncat cu poftă cireșe. S-a umplut de zeamă din cap până în picioare și a reușit să păteze și masa pe care stătea.
Ce face Andrei Dósa într-un univers paralel?
Într-un univers paralel, sunt un instructor pe o ambarcațiune cu vele. În timpul liber, mă plimb cu barca pe coasta Mării Mediterane.
FOTO: © Veronica Ștefăneț
2 comentarii
„Dacă nu trăiești alături de personajele tale zi de zi, acestea au tendința să se îndepărteze de tine, să-și facă de cap și în cele din urmă să dispară în tărâmul fantomelor, de unde e foarte greu să le mai recuperezi. ”
Pierdutul meu e drept ca, un soldat la ordin în fața unui zid de cărămidă veche și nu știe ce sa facă. Așteaptă, saracul, de citiva ani buni să-i trag un șut în fund, sa sara zidul ori sa facă stinga-dreapta, ca de întors n-are cum.
1 Trackback