Carte  -  Nona Rapotan  -  

Literatura pentru copii este un domeniu care începe să consume din ce în ce mai multe resurse. Cauzele sunt multiple, aș enumera aici doar câteva: copiii citesc din ce în ce mai puțin, pentru că au (și) alte mijloace la îndemână pentru a-și petrece timpul liber sau pentru a se educa; curiozitatea le este satisfăcută și prin alte metode, alternativele fiind deseori mult mai la îndemână decât o carte; în multe cazuri, părinții copiilor de astăzi n-au fost și nici nu sunt cititori pasionați (mă refer la societatea românească).

Se mai pot adăuga o cultură generală precară, o piață de carte care ne si­tuează în coada clasamentului european și lipsa unor mecanisme eficiente de încu­rajare a cititorilor tineri sau în formare să cumpere cărți.

Traducerile contribuie la conservarea limbii materne

Dincolo de toate acestea, dacă ne uităm pe site-urile dedicate vânzării de cărți sau în librării, literatura pentru copii are foarte multe titluri. Traducerile din limbi străine predomină, asta și pentru că literaturile străine (marea lor majoritate) au o tradiție mai veche ca a noastră și-și cultivă cititorii încă de la cele mai mici vârste, neexistând fracturi în programele editoriale sau proiectele culturale care includ și aparițiile editoriale.

Dincolo de discuția carte în format clasic vs. carte în format electronic (pe care nu vreau să o deschid aici, din varii motive), rămânem centrați pe ideea de ofertă de carte pentru copii. Sunt din ce în ce mai mulți părinți care își încurajează copiii să citească direct în alte limbi decât româna, în ideea de a-i crește într-un mediu multilingv, engleza fiind în multe cazuri învățată din primii ani de viață.

Literatura universală tradusă sau literatura română sunt aproape excluse de către părinți sau adulți ca opțiuni viabile, uitând un lucru foarte important: traducerile contribuie la conservarea limbii materne – în cazul nostru, limba română – și ne ajută să o vorbim corect.

Un proiect editorial foarte bine articulat

Pe de altă parte, literatura română pentru copii are marele merit că este neaoșă, cu alte cuvinte eroii gândesc și se poartă la fel cu orice alt copil din România. Așa se explică inițiativa unor edituri din România de a scoate serii de autor, comenzi speciale care s-au alcătuit pe modelul celor din marea literatură universală, dar ale căror eroi sunt copii români, care trec prin diverse întâmplări, se luptă cu diverse tentații și înving răul cu ajutorul unor trucuri, vorba reclamei, „autentic românești“.

Marile edituri românești au adăugat în timp colecții dedicate juniorilor sau au creat divizii speciale pentru cei mici. Editura Polirom are colecția Junior, un proiect editorial foarte bine articulat în jurul ideii de diversitate culturală, fără a face nici o clipă rabat de la calitate. Toate cărțile apărute sub sigla Polirom Junior sunt cărți pe care le-aș recomanda oricărui cititor, fie el de vârste mici, fie părintele unui copil aflat în căutare de lecturi bune.

Dincolo de latura educativă evidentă, toate titlurile care formează colecția mai au ceva: nu vulgarizează și nu duc în derizoriu subiecte serioase, precum opoziția dintre bine și rău sau cum îi ajutăm pe cei mici să învețe să se ferească de tentații (am dat două exemple ad-hoc). Găsim în această colecție scriitori străini consacrați, recunoscuți ca autori (și) de literatură pentru copii, dar și scriitori români, cărțile acestora din urmă având succes la public, unele dintre ele au mai multe tiraje la activ, altele au ediții revizuite etc.

Pasiunile se nasc din căutări repetate

Printre cele mai căutate de cititorii din grupa 6 ani+ sunt romanele grafice sau benzile desenate, cărțile ilustrate fiind și ele nelipsite din listele de preferințe. Este de înțeles opțiunea celor mici, având în vedere că la vârsta aceasta inteligențele multiple trebuie identificate, stimulate și exer­sate cât mai mult posibil, prin diverse metode și activități special proiectate de educatori/ formatori. Curiozitatea copiilor este binecunoscută și ea trebuie să fie fir călăuzitor în selectarea lecturilor pentru cei mici.

N-am mers niciodată pe ideea listelor de cărți obligatoriu de citit, indiferent de cât de mari sunt cărțile respective, n-am impus niciodată copiilor să citească un anumit scriitor („Vai, cum, n-ai citit până acum Pippi Șosețica?“) și nici n-am încercat să-i fac să citească programatic.

Copiii ar trebui să fie feriți de orice idee de planificare, lor le este total străină ideea de plan, lor trebuie să le rămână ca far călăuzitor curiozitatea și căutarea febrilă, să scormonească în cât mai multe direcții, până își vor găsi singuri pasiunea sau domeniul care să-i facă să se îndrăgostească definitiv. Pasiunile se nasc din căutări repetate, din confirmări și reconfirmări, din cercetări asidue, întinse de-a lungul a (un­eori) zeci de ani și nu de puține ori marii oameni de cultură recunosc ca piatră de temelie a carierei lor o carte sau un autor al copilăriei.

Lotta este cât se poate de reală

Revenind la romanele ilustrate și la Editura Polirom, vă propun un studiu de caz ad-hoc și anume seria de trei volume Jurnalul Lottei. Este vorba despre o serie de trei volume, care au apărut în traducerea Ra­lucăi Trușcanu în ani diferiți; primul volum a apărut în 2019, ultimul în 2021.

O droaie de iepurași, Cât de oaie să fii și E ceva necurat la mijloc! sunt cele trei volume, un jurnal al Lottei, o copilă care trece clasa a V-a și se confruntă, ca orice alt copil de vârsta ei, cu adap­tarea la rigorile unui nou ciclu de învățare. Colegi noi, profesori noi, părinți depășiți de situație (sau așa ne lasă ea să credem), frați mai mici și obraznici (prostofrații).

Jurnalul surprinde toate evenimentele importante din viața unui copil, de la alegerea prietenilor și consolidarea relațiilor cu aceștia și până la separarea binelui de rău. Dincolo de tonul copilăros, Lotta rămâne un personaj, tocmai pentru că Alice Panter­müller este o scriitoare care reușește să gândească ca un copil, lucru mai rar întâlnit. Ca să scrii un roman ilustrat, aflat la granița romanului grafic, trebuie să stăpânești foarte bine arta de a gândi și vorbi ca un copil de vârsta aceea.

Lotta este cât se poate de reală, seamănă izbitor de mult cu copiii noștri sau cu prietenii copiilor noștri; trece printr-o serie de întâmplări mai mult sau mai puțin haioase, primește un flaut indian cadou de ziua ei, instrument cu care nu știe cum să se poarte, astfel încât să n-o pună în situații jenante etc. Părinții ei sunt obișnuiți, dar cu toate acestea formează un cuplu ciudat: mama e dependentă de teleshopping, iar tatăl e un profesor ursuz (de fapt, e prea obișnuit cu nebuniilor copiilor, ca să le mai ia în seamă pe cele ale propriilor odrasle).

Mediile familiale diferă prin seturile de valori și modelele educaționale adoptate

Nici frații Lottei nu sunt neobiș­nuiți, Iacob și Simon fac trăsnăile specifice vârstei, numai că talentul scriitoarei tocmai în asta constă: scoate în evidență obișnuitul, banalitatea, adică tocmai lucrurile cărora noi nu le dăm impor­tanță, astfel încât să înțelegem că, de cele mai multe ori, copiii noștri n-au nimic extraordinar, dar nici nu sunt mai puțin dotați intelectual decât alții.

Lotta are colegi care provin din medii diferite, unii mai în­stăriți, alții asemenea ei. Cu ajutorul lor învață că mediile familiale diferă prin seturile de valori și modelele educaționale adoptate, că modele sunt făcute ca să treacă (repede), că fiecare se remarcă prin ceva (așa cum băiatul din gașca ei este aparent doar un tocilar, dar care se dovedește a fi prieten de nădejde în momente de răscruce).

Lotta trece cu ușurință (oare?) printr-o serie de întâmplări care o ajută să se înțeleagă pe ea mai bine, dar în același timp și lumea din jurul ei. În felul acesta ea își găsește locul în lumea adulților, or tocmai aici stă cheia succesului seriei.

Lotta crește, evoluează, la fel și personajele care gravitează în jurul ei

Alice Pantermüller ar fi putut să scrie foarte bine și roman grafic, căci stăpânește excelent arta frazelor scurte, dar consistente. A ținut cont de nivelul de vârstă, astfel încât și-a ales perfect cuvintele și a construit propoziții scurte, dar de impact, care ajung la cititor, îl provoacă să citească mai departe. Ca acest lucru să se întâmple era nevoie și e o așezare în pagină specifică: găsim textele în rama ilustrațiilor, scrise pe verticală, în afara desenelor, în bule asemănătoare celor de la benzile desenate etc. Corpul de literă folosit la tipărire este unul jucăuș și se folosesc pe aceeași pagină mai multe dimensiuni ale literei, dar fără să obosească prea mult ochiul cititorului.

Desenele Danielei Kohl fac corp comun cu textul, pur și simplu Jurnalul Lottei are identitate vizuală, tocmai pentru că ilustrațiile o redau pe Lotta așa cum este ea: haioasă, copilăroasă, curioasă, îndrăzneață, descurcăreață.

Ca să nu obosească sau să nu descurajeze cititorul (să nu uităm, la 6 ani + un copil abia învață să citească și, mai ales, abia învață să înțeleagă ceea ce citește singur), pe fiecare pagină este puțină informație, dar așezată într-un soi de cerc al cunoașterii. Se exersează astfel gândirea reflexivă, iar copiii învață (fără să-și dea seama) să stabilească relația cauză-efect.

De-a lungul celor trei volume, Lotta crește, evoluează, la fel și personajele care gravitează în jurul ei. Jurnalul capătă coerență, se schimbă tonul relatării, ea nu mai ia în seamă toate copilăriile fraților ei și începe să dea mai multă atenție părinților. Până și doamna Cacu, profesoara, începe să devină mai umană, semn că Lotta s-a obișnuit cu noua ei școală și începe să reflecteze mai mult la ce se întâmplă în jurul ei.

Nu uitați să completați jurnalul cu o poveste

V-am lăsat aici câteva indicii sau principii după care să vă ghidați atunci când alegeți cărțile pentru copii. Încercați (preferabil este să o faceți întotdeauna, chiar dacă vă plictisesc uneori sau n-aveți chef întotdeauna) să le citiți dumneavoastră întâi. În cazul Jurnalului Lottei mi s-a întâmplat ca fiica mea să le citească prima; m-a surprins cât de repede le-a citit și mi-a atras atenția că a vrut să le citească pe toate trei; dacă nu i-ar fi plăcut primul volum, n-ar fi continuat lectura seriei, i s-a întâmplat să abandoneze cărți care n-au atras-o după primele pagini.

Nu încercați să forțați copiii să citească cap-coadă o carte, mai ales la vârste foarte mici, dați-le voie să se simtă confortabil când citesc, nu le impuneți lectura ca pe o obligație. De asemenea, dați-le voie să aibă preferințele lor. De multe ori, vi se vor părea ridicole gusturile lor și cum aleg să se lege de un personaj sau altul, după cum nu veți înțelege pasiunea pentru Jurnalul unui puști (din fericire, eu am scăpat, fetei mele nu-i place deloc această serie!). Lăsați-i să folosească semne de carte sclipicioase sau lipicioase, să facă coperte de cărți haioase, să-și împrumute cărțile și să facă schimb de idei. Jurnalul Lottei e un bun început pentru un astfel de demers.

De asemenea, încurajați-i și pe ei să țină un jurnal! O să vedeți cât de bine le face reflecția de seară, momentul acela când vor înțelege ce-au făcut peste zi, bine sau rău și vor da importanța cuvenită fiecărei întâmplări în parte. Nu uitați să completați jurnalul cu o poveste sau un miniroman. Sunt alternative excelente pentru a ține departe plictisul.

O să mai revin asupra literaturii pentru copii, e un domeniu la care am reajuns de curând și vă încurajez să (re)citiți o carte pentru copii, chiar dacă nu-i aveți prin preajmă în mod obișnuit. O să vă surprindeți cu mai puține prejudecăți și cu mai multă în­țelegere pentru nebuniile pe care le fac. Dar, mai cu seamă, o să vă aduceți și readuceți aminte cât de fascinantă este copilăria.

Galerie foto