„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă, de Horia Corcheș, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Își trase mănușile albastre pe mâinile subțiri, ca de fetiță, și-și apropie simultan scaunul cu role câțiva centimetri, împingându-se în tălpi. Avea unghiile date cu ojă, un cărămiziu, culoarea rujului bunicii. Dar lacul aplicat deasupra făcea nuanța să pară nu din anii ’50, ci din plină vogă contemporană. Nu prea folosea ojă colorată, de obicei le dădea doar cu lac transparent. Nu purta nici un inel.
Îi puse mâna pe umăr. De cealaltă parte, asistenta îi așeză pe piept un șervețel de hârtie verde, prins în colțuri cu un șnur de plastic, pe care i-l trecu pe după cap.
— Vă dau și în mână un șervețel, îi spuse, în timp ce-i și punea între degete unul asemănător cu cel de la gât, dar fără șnur.
— Ce mai avem de făcut? Parcă una mică, pe partea distală a premolarului din dreapta.
— Da, e ultima, spuse, încercând să zâmbească.
Întinse mâna dreaptă spre lampa enormă a aparatului, întorcându-și și privirea. Torsul i se aplecă puțin în față. Prin tricou, sânul drept se contură ca o portocală. Mâneca i se ridicase înspre umăr și brațul se suprapuse o fracțiune de secundă peste cercul lămpii. Părea un neon prins la cele două capete în suporturi albastre. Trase lampa deasupra.
Își puse palma dreaptă pe obrazul lui stâng. Plasticul mănușii era rece. Respira egal. Aerul inhalat nu avea nici un miros.
— Doamna Mărioara, un tampon cu vaselină, vă rog, și depărtătorul.
Îi unse buzele de-a lungul, începând cu cea de jos, continuând circular cu buza de sus, apoi îi introduse inelul de plastic în gură.
— Mai relaxat, mai relaxat. Nu trebuie așa mare. Așa. Doamna Mărioara, să-mi dați mai întâi oglinda plană. Bun, să vedem puțin. Apropiați puțin mai tare, da, puțin mai în dreapta capul, înspre mine, bărbia mai în piept, să pot vedea mai bine.
Purta pantaloni albi, mulați pe picioarele subțiri. Le îndepărtase într-un unghi larg. Genunchiul stâng i se apropiase milimetric de scaunul pe care stătea întins și-i atinse brațul. Nu și-l retrase.
Inelul de plastic din gură îi împiedica orice grimasă, nu-i dădea voie să rostească nici un cuvânt. Privea în stânga puțin, înspre vârful ghetelor albastre, curate. Păreau date atunci, de curând, cu un strat de silicon, pentru că încă luceau. Pantalonul de culoare deschisă, un bej, se ridicase mai sus pe piciorul stâng decât pe cel drept. Făcuse o cută mai jos de genunchi, triunghiulară. Sărea în ochi, dar nu se uita înspre picioarele lui.
— Poate va trebui să intru mai adânc puțin azi. Dacă o să doară, facem o anestezie.
Dădu din cap afirmativ, după ce încercă instinctiv să rostească un cuvânt, poate OK, uitând de inelul de plastic din gură. Din gât îi ieșise doar un hârâit și obrajii i se înroșiră puțin, dar ea nu observă sau se prefăcu că nu observă. Saliva i se adunase sub limbă și curgea spre gâtlej. Îi simțea gustul amestecat, mai ales de eucalipt, rămas de la guma de mestecat.
— Ce amorțește nu doare, spuse râzând. Fair enough.
Din părul blond, adunat într-un coc în spate, mai degrabă înfoiat decât mare, îi scăpase o șuviță peste fruntea lată, ușor bombată, și peste ochi. O dădu pe spate cu brațul, îndoindu-și-l din cot. În mână apucase freza și o clipă mâneca scurtă a tricoului lăsă să i se vadă în umbră pielea netedă, până la subraț. Repetă mișcarea, căci șuvița nu se aranjase, apoi se aplecă deasupra gurii deschise, imobilizate cu inelul de plastic. Până să pornească freza, asistenta îi introduse furtunul de aspirație în gură, sprijinindu-l în partea de jos de inel, peste buză. Înghiți cu greu saliva care i se adunase sub limbă. Porni și aspirația.
Își aplecă ochii deasupra. Câteva zeci de secunde privi în interiorul gurii căscate, fără să se miște, ținând freza în mâna dreaptă, la câțiva centimetri distanță de tâmplă. Pe frunte, înspre stânga, avea o cicatrice mică, veche, cât un bob de orez, în formă de triunghi. Ridică privirea și puse freza la loc, în stativ. Luă de pe măsuța aparatului o mască de hârtie albastră și și-o puse pe față, trecându-și elasticele laterale în spatele urechilor. Nasul mic, ascuțit îi rămase deasupra marginii de sus a măștii. Luă din nou freza și-și îndreptă privirea spre gura căscată.
Freza făcea un zgomot egal, aproape discret, amestecat cu cel al pompei de aspirație. Nu-l privea. Asistenta ținea cu mâna stângă furtunul. Închise ochii. După câteva zeci de secunde tresări și-i deschise, apoi se relaxă din nou.
— N-am atins nervul. A fost doar o senzație, prin iradiere.
Scoase din gură freza. Își ridică privirea și-l scrută în ochi.
— La sfârșit vă arăt ceva frumos.
Tăcu abrupt după replica scurtă, apoi îi puse mâna stângă pe umăr și adăugă, râzând:
— Dar să știți că nu mă dezbrac!
Îi susținu privirea, fără a-și mișca pupilele și fără a clipi. Încercase să zâmbească, dar buzele îi erau imobilizate.
Începuse din nou să lucreze. Freza continua să curețe pereții interiori ai cariei.
CARTEA
„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice.
Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.“
(Claudiu Turcuș)
AUTORUL
HORIA CORCHEȘ (n. 1974) a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Babeș-Bolyai“ și este profesor de limba și literatura română. Debutează editorial în 2008 cu un volum de poezie. Urmează două romane, Istoria lui Răzvan (2014) și Partaj (2016), și volumul de poezii În sfârșit am o viață perfectă (2021). Scrie articole de opinie și de specialitate în „Dilema veche“, „Școala9“, „Perspective“, „Revista cercurilor de lectură“, publică proză scurtă în reviste ca „iocan“, „Familia“, „Vatra“ etc., precum și în antologii. Este membru al juriului Concursului de creație literară Trofeul Arthur, al Concursului de creație literară „Locuiește în poveste!“ și al Concursului de manuscrise Prozoteca.