Educatia elementara (numesc asa anii de punkanicie!) insusita pe „bancile” scolii de la Factory Records i-a scutit de prostia comuna majoritatii trupelor de rock, pop, dance sau cine stie ce curent la moda. Nu s-au cramponat de trecut (fie el chiar spectaculos si cit se poate de novator), nu s-au pliat nici pe sabloanele marketingului dictat de-o casa de discuri ori alta (cu multi bani de investit-recuperat). Orice artist are (sau ar trebui sa aiba) simtul epocii sale. Cite unii sint dotati cu geniu si au deseori un avans fata de contemporani, si ei artisti din aceeasi breasla. Altii o spun, nu eu: New Order au devansat categoric show-biz-ul, inca din anii ’80, mai precis de la albumul Power, Corruption & Lies, care a insemnat depasirea traumei ce putea face din ei legume, amintiri, regrete…
S-a intimplat sa vad videoclipul din 1988, Blue Monday, chiar in acel an. Pina atunci, sunetul lor insemnase, pentru urechea mea conditionata, doar ceva ciudat. Nu eram foarte atent la experimente, nu ma pasionau noutatile, ba chiar mi se parea ca trebuie sa refuz „adevarul” topurilor. Asta din cauza ca topurile exprimau mai degraba degradarea calitativa a rockului, nu evolutia gustului public. Sau, ca sa vorbesc in termeni pretentiosi, clasamentele facute pe baza vinzarilor nu reflectau „mutatia valorilor estetice”! Videoclipul New Order avea insa ceva ce m-a intrigat. Sa precizez acum, dupa, uite, 20 de ani, ce anume, chiar ca mi-e peste poate! Poate minimalismul compozitional, in ciuda abundentei detaliilor? Poate imbinarea discreta a filmarilor pe fundal albastru cu desenele stil Miro, sau, mai degraba, acuarela de elev talentat? Poate acel ciine cu figura de actor distribuit in rolul unui echilibrist felinian? Poate, in fine, aerul pe care il au cei patru componenti, de copii la joaca? Nu stiu! Fapt e ca respectivul clip mi-a ramas perfect intiparit in memorie, iar vizionarile ulterioare n-au lamurit de ce.
Pina recent, cind am parcurs o colectie aproape completa a videoclipurilor facute cu si pe muzica New Order. Prilejul editarii acestei colectii pe DVD va fi fost dat, desigur, de albumul Waiting For The Sirens’ Call, 2005. As putea face o analiza a „reflectarii problemelor lumii contemporane” in muzica & videourile acestei trupe. Nu e cazul, oricine vede & asculta n-are cum evita impactul unei situari deloc singulare. Pentru ca New Order nu e singura trupa rock dispusa la „atitudine” si implicare. Dar ei n-o fac explicit, nici cu tam-tam. Ba din contra, au decenta elementara sa para doar muzicieni, nu militanti.
Iar ceea ce tine New Order inaintea tuturor acestor trupe care „iau atitudine” este placerea, chiar ceremonia de a cinta. Sa culegi din underground furia si disperarea saracilor care muncesc fara prea multe intrebari; sa umanizezi cu un gest simplu – udarea plantelor – habitatul de beton vid; sa cauti totdeauna albastrul cerului deasupra aglomerarii urbane sufocate de smog… Va invit sa vedeti videoclipul Ceremony. O fi inutil sa punctez ca o imagine din acest film sec face coperta dvd-ului?