Cu Bela Siki, pianistul si profesorul american de origine maghiara, am facut cunostinta direct in noiembrie 2001, la Trelex, un sat situat cam la jumatatea drumului intre Lausanne si Geneva. Vroiam sa-l cunosc pe unul din putinii elevi ai lui Dinu Lipatti, cel care cintase la Festivalul de la Besancon, alaturi de Madeleine Lipatti, Simfonia concertanta pentru doua piane si orchestra, in cadrul unui concert omagial organizat in 1951, cu participarea lui George Enescu, un an dupa moartea pianistului roman.
Bela Siki se exprimase foarte frumos despre profesorul sau atunci cind scrisese in volumul inchinat lui Lipatti de cei care l-au cunoscut si admirat: „Cu acest respect al operei si aceasta credinta in adevar aLipattith a creat o scoala, in ciuda timpului relativ scurt pe care l-a putut dedica invatamintului, o scoala din care au dorit sa faca parte un numar mare de tineri artisti. Am avut fericirea de a fi printre cei alesi; sarcina noastra este grava si plina de responsabilitati: sa continuam drumul trasat de maestrul nostru si sa profesam neostenit credinta si adevarul pe care ni le-a lasat ca mostenire. Amintirea sa sa ne incurajeze pe tot parcursul drumului si sa ne ajute sa facem sa triumfe idealul pur si nobil pe care l-a gravat in memoriile noastre”.
Cuvintele sint din inima si ale unui discipol fidel al unui alt Lipatti decit cel indeobste cunoscut si venerat, ca pianist si compozitor. Tinar student al lui Erno von Dohnanyi, Bela Siki, la 19-20 de ani, in timpul razboiului a fost recompensat de doua ori cu premiul Liszt. Apoi, mi-a spus el, a trait sfirsitul razboiului in Ungaria si a avut onoarea de a cinta in primul concert public dupa eliberarea tarii, Imperialul de Beethoven. A plecat din Ungaria in Elvetia in toamna lui 1947.
Cum l-a cunoscut pe Dinu Lipatti? „Tocmai, nu il cunoscusem, nu stiam nici macar numele lui. Eram la Geneva si vroiam sa plec la Lucerna fiindca il cunosteam de Edwin Fischer, care m-a auzit cintind in timpul razboiului. El mi-a spus: «oricind veniti sinteti acceptat la mine». Dar, gratie unui prieten am ajuns la Geneva. Eram la conservator pentru a vedea documente Liszt, cind Lipatti, o prezenta foarte impresionanta, un om scund, cu ochi foarte expresivi, a trecut pe acolo. Am intrebat cine este? Mi s-a raspuns: Cum? E Lipatti. Cine este Lipatti? Atunci vrei sa-l asculti? Si mi-a pus discuri. Am petrecut citeva nopti si am decis sa ramin. Stiam germana, dar nu stiam franceza, nici o alta limba. Odata decis, Lipatti m-a acceptat dupa o auditie. Am simtit imediat ca era cu totul diferit de Dohnanyi, fiindca m-a intrebat daca vreau sa profit de ocazia de a cinta intr-un concert privat si ce as vrea sa cint. Imi amintesc ca am raspuns aSonatath Waldstein, iar el m-a intrebat: «Ati cintat-o deja?» Nu, dar mai am cinci saptamini sa o fac… Am vazut ca facusem un pas gresit. Mi-a spus: «eu nu zic ca nu o puteti face, dar v-as spune, in ce ma priveste, ca lucrez la a patra Balada de Chopin de doi ani si nu am cintat-o inca in public». Simteam cum ma inroseam la fata si inutil sa mai spun ca nu am cintat Waldstein.”
Cum vi-l amintiti pe Lipatti, profesor? „E dificil sa reconstitui o situatie. Atunci cind vorbesti de un pedagog al pianului, in mod normal, il situezi intr-o mare scoala a pianului, care utilizeaza o anumita tehnica a bratului, a muschilor, pina cind totul este perfect fizic. aLipattith imi amintea intotdeauna ce am citit despre Liszt. Liszt in master-class-urile lui faimoase, de la Weimar si Budapesta, nu a dat niciodata vreun sfat tehnic. Iar atunci cind cineva ii cerea, el spunea: tehnica nu se invata, ea se creeaza din necesitatile voastre, prin propria activitate, nu prin a mea. Daca vreti sa invatati tehnica, eu nu o pot face, mergeti la conservator si invatati tehnica.
Era in fond adevarat cu Dohnanyi si de asemenea cu Lipatti. Nu pot spune ca nu a dat sfaturi tehnice, avea nevoie sa le dea, deoarece ajunsese la conservatorul din Geneva in 1943, nu erau multi elevi straini in acel moment in Elvetia, existau elvetieni foarte dotati si era foarte dificil, trebuiau ajutati. Nu avea la dispozitie mijloacele de a crea o tehnica. La Lipatti nu acesta a fost punctul forte, marea realizare. Marii profesori sint cei care te inspira, nu sint simpli maestri. Si cu Dohnanyi si cu Lipatti in ce ma priveste te aflai intr-o cu totul alta sfera decit a fizicului. Este greu sa-i faci pe ceilalti sa inteleaga, marele public. In fond, atunci cind predai arta, ea este obiectul studiului, nu tehnica de a atinge arta. Multi dintre colegii mei vor spune ca asta tine de amatorism. Nu e adevarat, a inspira, a da un tel artistic este mult mai important. Daca au talent, elevii vor gasi mijloacele sa o atinga”…