Daca as fi avut rabdare, as fi scris, desigur, rubrica perfecta: Enticlopedia ar fi vorbit despre frumusetea calatoriilor cu trenul, despre gelozii si otravirile cu mercur ale doamnei V. din Constanta, muzicile de drum si jocul de-a informatiile false date pensionarelor curioase si, poate, mai ales despre Calea Searpelui citita demult intr-un Bucuresti-Iasi plin de ceata si frisoane. Dar m-am grabit si-am stricat tot. Adica urmeaza sa stric.
Pe scurt: cui i se face dor de tara, ii recomand sa ia acceleratul Timisoara-Iasi, clasa a doua (sau intii, e tot aia), cu urcare de oriunde, neaparat seara sau noaptea. Acolo, in trenul de care vorbesc, am gasit de toate: mirosuri tari, maniere brutale, thriller, mitocanie, rautate si smechereala. Pindeam rasaritul inca de pe la miezul noptii, cind, neputind sa inchid un ochi in compartimentul lipicios, priveam o cale lactee cit o risipa si-mi doream caravane, „camile inraite, cu picioarele umflate, naravase,/Intilnindu-se in zapada topita”, exact ca-n Drumul magilor al lui T.S. Eliot.
Dimineata, dupa o ora intirziere adaugata la cele opt si ceva, inainte sa ajungem, prietena mea a constatat ca i se furase (cam intre Suceava si Iasi) un geamantan plin de cursuri si carti, lasat in spatiul special pentru bagaje de la capatul vagonului. Pina la urma, orice drum, oricit de teribil ar fi, merita sa-i supravietuiesti daca la capat te-asteapta, asa cum m-au asteptat pe mine, un frate de 9 ani („Ghici cum se cheama fabrica unde stau luizele? Luizarie!”) si-un pui de pisica, jumate bufnita-jumate veverita (adica un fel de „pisita”).