Acum, când în imediata noastră vecinătate plutește iarăși spectrul războiului și pe undeva s-a pomenit și numele României, presa a început să difuzeze iarăși știri despre o potențială mobilizare a rezerviștilor, despre obligativitatea încorporării, despre pedepse.
„Românii care refuză încorporarea în caz de război vor face 7 ani de închisoare“, scrie un ziar. „Redevine armata obligatorie?“ titrează altul. Un site de știri propune un sondaj: „Ar trebui reintrodus serviciul militar obligatoriu?“. Un alt ziar anunță „Armata obligatorie pentru toți bărbații între 18 și 40 de ani“, ca să afli după aceea că e doar propunerea unui deputat. Ideea se rostogolește prin mass-media, căci setea de public cititor e mare, iar războiul și armata sunt buni catalizatori de audiență.
Ca reacție adecvată la goana după senzațional, publicația satirică electronică TimesNewRoman anunță că, „Oficial, țara noastră introduce din nou stagiul militar obligatoriu, dar doar pentru bărbații cu burtă“. Nici măcar nu-i o idee așa de rea. Oricum nu văd utilitatea unui stagiu militar obligatoriu – nu în România militară. În cazul că dinspre Rusia se va porni un nou război – fapt improbabil, dar nu imposibil, țicnind cont cu cine avem de-a face –, nu armata română va fi cea care îi va sta în cale. În condițiile războiului modern, sutele de mii de potențiali recruți, instruiți în stil autohton, n-ar fi decât carne de tun pentru un adversar cu armată regulată.
De fapt cam așa a fost întotdeauna, chiar și în epoca stagiului militar obligatoriu. Am apucat acea epocă. Am fost militar în termen și am fost pregătit vreme de șaisprezece luni să îmi apăr patria, Republica Socialistă România, și partidul, adică Partidul Comunist, că așa era pe vremea aceea: una fără altul nu se putea. În acei ani – anii 1980 – mulți militari în termen făceau cel puțin jumătate din armată pe ogoarele patriei, culegând sau semănând porumb, cartofi, varză, ceapă și tot ce mai era necesar pentru a ne apăra de dușmanii ce voiau să ne cucerească. Cei mai ghinioniști ajungea pe șantierele de construcții și petreceau șaisprezece luni pe schele, în arșiță sau ger, ori, și mai rău, își zdrobeau spinările și membrele la construirea canalului București-Dunăre. Unii au și murit acolo – pentru patrie, presupun. Desigur, erau pe undeva și unități de elită, care pregăteau militari de excepție, luptători antiterorism, vânători de munte, dar erau puține și nesemnificative.
Majoritatea militarilor în termen cam asta făceau în armată: muncă necalificată, doar că, în loc să poarte o salopetă de lucru, purtau uniforma de soldat al Republicii Socialiste. Cu ce au învățat acolo, cei mai pricepuți se puteau alege cu o meserie decentă (zugrav, dulgher…), dar nu cu abilități de luptă.
Eu am fost printre norocoșii nimeriți într-o unitate militară de unde nu s-a plecat nici „la munci“ (agricole), nici pe șantiere. Am stat șaisprezece luni într-un țarc îngrădit, cu cazarmă și terenuri de antrenament, unde făceam în fiecare zi câte ceva. Ceva militar, aș zice – atunci când nu făceam curățenie sau nu plantam ori culegeam legume pe terenurile unității sau nu eram luați de vreun ofițer pentru cine știe ce comision, că și ofițerii erau oameni și trebuia să le curețe cineva casa, să ajute la o construcție, să dea cu bidineaua și să care saci cu moloz. Am făcut și instrucție, dacă țin bine minte, dar nu cred că obsesia pentru blestematul ăla de pas de defilare în ritm ar ajuta la război – poate doar la un spectacol coreografic cu bărbați balerini în bocanci de piele artificială. Am făcut multă gardă, ceea ce însemna că păzeam unitatea să nu ne-o fure cineva: stăteam cu arma în mână în cele patru colțuri îngrădite ale teritoriului unității și ne uitam să vedem dacă vine cineva să ne atace sau să ne facă vreun alt rău. Stăteam trei ore, apoi eram înlocuiți, mergeam trei ore în unitate, apoi dormeam trei ore și o luam de la capăt până când bioritmul ce ne mai rămăsese era făcut țăndări. În vremea aia visam permanent la somn și uneori adormeam chiar și în post, ghemuit și cu arma strânsă bine între piept și genunchi, ca să nu mi-o fure cineva. Reușeam să ațipesc chiar și iarna, în zăpadă, la minus nu știu câte grade, pe întinderea viscolită a Bărăganului de la marginea Bucureștiului. Asta cu siguranță n-aș fi putut învăța decât în armată.
Și mai sunt și altele.