Am invins: dupa ce am "spamuit" toata lista de messenger, dupa ce ne-am asigurat ca, la rindul lor, cei agresati au convins, in lant, toti cunoscutii sa voteze cu Rushdie, a cistigat. Sincer sa fiu, lasind la o parte alte considerente, cred ca numai Dumnezeul lucrurilor marunte m-ar mai fi bucurat in calitate de cistigator. Sau, poate, citiva membri ai salonului refuzatilor, cum ar fi Sa nu ma parasesti, al lui Ishiguro, ori Simbata, al lui McEwan.Eveniment calculat sa aniverseze 40 de ani de functionare a unui premiu care e mai mult industrie in ultimul timp, decernarea Best of the Booker a adus ca noutate, de data aceasta (cind spun de data aceasta ma gindesc la editia aniversara din 1993, numita The Booker of Bookers, cind tot Copiii din miez de noapte a fost desemnat cistigator), faptul ca shortlistul a incaput pe mina celui mai drastic juriu: publicul. Se pare ca pe data de 8 iulie, cind s-a acordat premiul, votasera 7.801 persoane (1 ala din coada am fost eu, bineinteles), dintre care 36% au fost din Marea Britanie, urmati de 27% din State. A, si sa nu uit: majoritatea votantilor se afla undeva intre 25 si 35 de ani.
Desi longlistul (adica 41 de romane – The Man Booker Prize a fost decernat pentru prima oara in 1969, insa Nadine Gordimer si Stanley Middleton au fost obligati „sa sheruiasca” in 74) cuprindea o sumedenie de nume/titluri mari (amintesc aici Viata lui Pi, Pacientul englez sau Ultima comanda), shortlistul oferit de „juriul specializat” votantilor anonimi nu cred ca a dat prea multe sanse celorlalti cinci concurenti ai lui Rushdie: Pat Barker, Peter Carey, J.M. Coetzee, J.G. Farrell, Nadine Gordimer…
A te lua la trinta cu Proust nu e lucru usor
Am urmarit citeva dintre reactiile la cald si, pe linga cea a juriului, care a afirmat ca publicul a facut cea mai buna alegere, s-au auzit destule voci care spuneau ca ar trebui sa se mai termine cu Rushdie asta. Ce-i mai lipseste, poate Nobelul, nu-i asa?
In acelasi timp, exista destule reactii ce favorizeaza Copiii din miez de noapte fata de mult mai popularele (in cel mai pur sens al cuvintului, care ar implica si o necunoastere a obiectului) Versete satanice. Sint voci care sustin ca acesta e cel mai bun, mai fin, mai atent construit roman al lui Rushdie. Exista destule argumente in favoarea afirmatiei: in primul rind, Rushdie a plecat de la o premisa extrem de dificila: a te lua la trinta cu Proust (chiar daca o faci folosind alte arme, nu total diferite, insa dintr-o panoplie invecinata) nu e lucru usor:
„Fotografia acasei din Bombayth era, fireste, alb-negru; iar memoria mea, hranindu-se din astfel de imagini, construise o perspectiva similara, monocroma, asupra intregii mele copilarii. Culorile istoriei mele se scursesera din ochiul mintii; acum insa ceilalti doi ochi erau asaltati de culoare, de rosul viu al tiglelor, de verdele tivit cu galben al cactusilor, de stralucirea florilor de bougainvillaea. Probabil ca ma fac vinovat de lipsa de romantism afirmind ca atunci s-a nascut, de fapt, romanul Copiii din miez de noapte: in momentul cind am realizat cit de mult imi doream sa-mi recuperez trecutul, si nu in nuantele sterse de gri ale fotografiilor din albumul de familie, ci pe de-a-ntregul, in CinemaScope si tehnicolor” (Salman Rushdie, Imaginary Homelands, traducere de Anca Baicoianu).
Toti cronicarii au insistat asupra faptului ca romanul lui Rushdie este cel putin semiautobiografic. Au avut citeva argumente, destul de superficiale, e adevarat: Saleem, naratorul romanului, inseamna acelasi lucru ca si Salman, adica „pasnic” (multumesc din nou, Anca), sint nascuti in acelasi an al independentei Indiei, 1947, plus citeva amanunte biografice comune. Insa a interpreta astfel nu inseamna altceva decit a face lucrul pe care Rushdie il declara ca fiind de evitat in Patrii imaginare: inseamna a folosi „tehnica fotografica”, lipsita de culoare, de miros, de miscare etc. Vorbim despre romanul unui exilat, al unui om care-si pierduse identitatea (nu total, nu-i asa?, pierderea identitatii e un proces), pierdere similara, ca procesualitate, destramarii, dezintegrarii fizice a personajului sau narator: „Credeti-ma, va rog, ca ma fac bucati. Nu vorbesc in metafore si nici nu e inceputul unui apel la mila, melodramatic, misterios si balmajit. Vreau sa spun pur si simplu ca au inceput sa-mi apara tot felul de crapaturi, ca si cum as fi o cana veche de cind lumea a…th Pe scurt, ma dezintegrez la propriu, deocamdata lent, desi exista semne de accelerare. Va cer doar sa acceptati (cum am facut-o si eu) ca pina la urma o sa ma transform in (aproximativ) sase sute treizeci de milioane de particule de pulbere nestiuta si obligatoriu fara memorie”. (Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte, traducere de Radu Paraschivescu)
Imaginatia si memoria: cele doua axe pe care Rushdie isi construieste romanul
Vreau sa amintesc inca o scena extraordinara, din Casmirul bunicului lui Saleem, doctorul Aziz, cel educat la Heidelberg: chemat sa o consulte pe fiica mosierului Ghani, se trezeste escortat intr-o camera in care doua femei-luptatoare tin fiecare de capatul unui cearsaf alb, in mijlocul caruia se afla… o gaura. Ati ghicit, e gaura prin care tinarul doctor ar trebui sa o consulte pe fiica mosierului, precizind in prealabil zona de consultat. In mod inexplicabil, tinara incepe sa se imbolnaveasca din ce in ce mai des, de fiecare data zona afectata de maladii fiind diferita de anterioarele.
De-a lungul timpului, tinarul doctor isi face o imagine-colaj asupra trupului pacientei sale. O imagine-colaj reunita numai in imaginatie si in memorie: sint cele doua axe pe care Rushdie isi construieste si romanul. Memoria proiectata asupra unei Indii uitate si redescoperite doar in fotografii alb-negru, dar colorata si completata de imaginatie:
„Scriindu-mi cartea intr-un apartament din nordul Londrei, de unde zaream, pe fereastra, privelistea unui oras complet diferit de cele pe care le inchipuiam pe hirtie, ma loveam necontenit de aceasta problema, pina cind m-am vazut obligat sa ma confrunt cu ea chiar in interiorul textului, aratind limpede ca (in ciuda ambitiei mele initiale si oarecum proustiene de a descuia portile timpului pierdut, astfel incit trecutul sa iasa la iveala asa cum a fost, nealterat de distorsiunile memoriei) ceea ce scriam era, de fapt, un roman al memoriei si despre memorie, iar India mea nu era nici mai mult, nici mai putin decit India «mea», adica o versiune, doar una dintre sutele de milioane de posibile versiuni. Am incercat sa o fac pe cit de adevarata imaginativ am putut, dar adevarul imaginatiei este, in acelasi timp, onorabil si suspect, si stiam ca India mea era aceea careia eu (care nu mai sint ce am fost odata si care, parasind Bombay-ul, n-am devenit ceea ce probabil as fi fost menit sa devin) eram, ca sa spun asa, dispus sa recunosc ca-i apartin” (Salman Rushdie, Imaginary Homelands, traducere de Anca Baicoianu).
S-a mai spus despre Copiii din miez de noapte ca datoreaza mult (fapt recunoscut) lui Gunter Grass (mai exact romanului Toba de tinichea) si lui „Gabo” (Un veac de singuratate)… Da, insa Bombayul lui Rushdie nu e nici Danzig, nici Macondo. Si la nici unul dintre cei de mai sus n-au inviat in asemenea grad ironia din Tristram Shandy ori gigantismul imaginatiei lui Rabelais.
Poate ca, intr-adevar, romanul lui Rushdie merita acest nou Booker la puterea „t”… nu de alta, dar un calator in propriul trecut, fara tara, religie ori viata trebuie sa aiba ceva: A Book(er).