Cred că în psihologie ar fi util conceptul de „imperialism defensiv“. Mai ales că, așa defensiv cum e, face multe victime.
Istoricii folosesc frecvent noțiunea asta. Din anii ’30 și până în anii ’70, de pildă, „imperialismul defensiv“ a fost diagnosticul preferat pus expansiunii romane, dar încă mult dinainte, de la Mommsen, și mai târziu, până azi, chiar dacă nu neapărat sub eticheta asta, acest model explicativ revine frecvent în studiile despre antichitate.
Statul roman s-ar fi extins, așadar, mereu împotriva voinței sale, codindu-se, dar neavând de ales. Aici a încercat să pacifice o mică regiune de graniță, dincolo, interese vitale i-au fost amenințate și a trebuit să ia măsuri, în altă parte a fost atacat, a trebuit, evident, să accepte lupta și iată că a învins, trezindu-se cu noi achiziții teritoriale – și tot așa. Același model a fost aplicat de istorici, cu mai multe sau mai puține scăderi venite din tendențiozitate sau prezentism, și altor perioade – Germaniei, Rusiei, Japoniei și așa mai departe. Dar în acest scurt text nu mă interesează cât de justă e o asemenea interpretare istorică, ci mecanismul ipotetic pe care îl propune.
Cum aplicăm deci cu rezultate optime imperialismul defensiv în viața și cariera de zi cu zi? Nu vorbim aici de dorința pe care o are, la o adică, oricine, de ceva mai mulți bani sau ceva mai mult timp liber. O asemenea dorință nu are nevoie de justificări. (Cu excepția cazului în care lucrezi în cultură. Atunci ți se cere să justifici orice pretenție financiară.) Așadar, un egoism bine temperat, departe de a intra sub mantia imperialismului, ar putea fi văzut până la urmă ca o sursă de inițiativă și progres personal – o sursă acceptabilă dacă este doar una între mai multe. Un fel de pursuit of happiness care nu încalcă fericirea altora. Imperialismul e o dorință hipertrofiată care recurge la ideologie ca să devină un program de viață mereu în conflict cu programul altora de viață. Resursele tale îmi trebuie mie și asta în numele unor principii nobile (în numele cărora funcționează aproape orice tip de imperialism, dar mai ales cel defensiv).
Prima caracteristică a acestui mod de a acționa nu e deci egoismul rezonabil al tuturor ființelor vii, dorința de a fi cât mai aproape de foc pentru că ți-e frig, ci un egoism ideologizat, dorința de a fi mai aproape de foc decât altul pentru că acest lucru îți este necesar în misiunea ta.
A doua caracteristică a comportamentului de tip imperialism defensiv ține de faptul că acest egoism nu e doar ideologizat. El este, în plus, bazat pe credința că între supraviețuire și succes nu există stadii intermediare. Orice altceva decât lux înseamnă sărăcie lucie. Iarna asta vreau să nu mai fie nimeni altcineva lângă foc, pentru că nu pot să mă concentrez dacă nu sunt singur. Restul vă descurcați și în beznă, pentru că viața cere sacrificii, și în plus vouă vă e ușor să strângeți din dinți, în vreme ce eu de-abia mă descurc la căldurică. Uneori, paradoxal, imperialismul agresiv e chiar mai rezonabil: orice pică în plus, orice iau de la alții și pun la mine, e binevenit. Imperialismul defensiv poate fi mai principial și mai căpos: vreau să fie pace în Est, că altfel stau cu grijă.
În fine, mai e nevoie de o diferență specifică față de imperialismul agresiv. Rezultatele celor două comportamente sunt, până la urmă, aceleași. În principiu, imperialismul defensiv este o manevră preventivă, motivată de considerente interne – să fie bine acasă.
Cel agresiv e interesat de ce ar putea fi bine dincolo de casă. Ceea ce le deosebește, deși nici asta tot timpul, e retorica. Imperialistul defensiv își ia „măsuri de precauție“, „se apără“, cel agresiv – care, ce-i drept, poate recurge și la retorica defensivă – duce, mai general, un „război sfânt“, în orice caz „drept“, etichete mai convenabile în anumite contexte. (Dar nici un stat nu a anunțat vreodată că pornește un război nedrept, după cum nici un mafiot nu merge la culcare gândindu-se: azi am fost un om tare rău.)
În paradigma imperialismului agresiv, iei tot tortul de pe masă pentru că ți se cuvine, deoarece ți-e mai foame decât altora, dar și pentru că după părerea ta rezultatele tale sunt extraordinare și pentru că familia ta a fost nedreptățită sub fanarioți. Defensivii iau tot tortul pentru ei ca să nu apară iar zâzanie la împărțeală și pentru că au o problemă medicală: li se face rău dacă îi văd pe alții mâncând ceva bun.