Pe 23 ianuarie 2022, site-ul theatlantic.com publica un articol de Ted Gioia, autor specializat în problemele culturii populare contemporane: „Is Old Music Killing New Music?“. Întrebarea vine din realitatea măsurată: 70% din piața muzicală a SUA este ocupată de vechi piese și albume a căror vogă te-ai fi așteptat să treacă.
O anchetă simplă în rândul consumatorilor de pop-rock a relevat adevărul bănuit de toți, dar acceptat de puțini: acele melodii plac, pur și simplu! Muzicienii care le-au lansat cântau despre problemele concrete – ale lor și ale oamenilor în carne și oase, nu ale fantasmelor (pre)fabricate de un showbiz indecent de bogat și suficient sieși ca un dictator incult. Rockerii își scriau singuri cântecele și proveneau din pătura săracă a poporului, fluturând credința că prin muzică și artă pot aduce puțină alinare sufletelor chinuite asemănător în viața de zi cu zi. Că mulți dintre ei s-au vândut apoi „sistemului“, e de înțeles. În fond, meritau „să trăiască bine“, vorba unui slogan pârțâit și pe plaiurile valahe.
Vânzări ce surclasează opinteala starletelor actuale
Azi, însă, industria divertismentului nu mai are capacitatea – sau se teme – să-și deschidă poarta noutăților viguroase, venite din zona subterană, care s-a dovedit atât de creativă în cursul ultimului secol al mileniului II. Blocajul și regresul s-ar vedea și-n resurecția discului de vinil, un mediu de stocare ce părea sortit dispariției, dar și-n revigorarea concertistică a uitatelor nume de top, cu vânzări ce surclasează opinteala starurilor și starletelor actuale.
Când Roger Waters ori Bob Dylan umplu stadioane și săli de sport, de ce să nu meargă în turneu și Rolling Stones, măcar că n-au mai rămas decât vreo trei dintre ei? Și-așa nu știu să facă altceva, cum spunea Keith…
Situația asta pare să confirme dominația „bătrânilor“, pe care tinerii competitori nu-i detestă, ba chiar îi invită să „performeze“ împreună (vezi combinația Tony Bennett – Lady Gaga).
În fapt, asistăm la o variantă a fenomenului care s-a manifestat în muzica simfonică pe la începutul veacului XX, când tehnicizarea excesivă a compozițiilor și a modului de concepere, aproape complet matematizat (numit când serial, când dodecafonic) a dus la o ruptură între compozitori (interpreți) și ascultători. Estetica programat distantă a elitelor muzicale, ghiftuite de-un snobism șarmant pentru puținii săi degustători, a împins publicul larg în brațele muzicii așa-zis ușoare, la al cărei sân generos au înflorit pe rând jazzul, bluesul și celelalte genuri populare. N-a fost ceva eminamente rău, ci o renaștere – ce-i drept, foarte gălăgioasă – a artei sunetelor.
Impunerea unui gen de prog-rock-folk inconfundabil și o prezență scenică de neimitat
Nu știu dacă viitorul imediat va stârni alt reviriment, dar deloc exclus nu este! Ce mi se pare clar ține de procesul de producere și difuzare a muzicii, grație internetului. E mai lejer pentru artistul original, care lansează ceva puternic și captivant, dar nu-i mai puțin frustrant, deoarece glasul lui se pierde în vacarmul rețelistic internațional.
De aici – dar nu numai! – recursul publicului la valoarea sigură, aflată sub numele consacrate. O colecție de hituri culese cu atenție dintr-o discografie stufoasă impune din partea autorilor un come-back fulminant.
Nu așa se întâmplă în cazul lui Ian Anderson, alias Jethro Tull. Cei peste 50 de ani de carieră, milioanele de discuri vândute, impunerea unui gen de prog-rock-folk inconfundabil și o prezență scenică de neimitat l-au propulsat pe Anderson în constelația aleșilor. Nu și-a pierdut capul (ci numai vocea, într-o perioadă), e același om atent la ce se întâmplă și ia atitudine prin cânt, fără să dea impresia că o face. Recentul disc Jethro Tull – The Zealot Gene (2022, Inside Out Music), sună exemplar. Bucuria ascultării e greu de egalat. O dovadă că rockerii pot fi normali, nu ciudățenii contrafăcute.
Știu că-l știți deja, nu mai insist!