Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Cum dăunează televiziunea teatrului?  -  

În romanul Terapia (tradus în 2003 pentru Polirom de Radu Pa­raschivescu), David Lodge are un fragment care, dincolo de sarcasmul rafinat care-i carac­te­rizează scriitura, enunță câteva adevăruri indubitabile.

Aserțiuni relative la raporturile complexe dintre televiziune și teatru, într-un timp istoric în care tele-prezența și asaltul fluxurilor de imagini fac ordinea zilei. Ollie, un producător de televiziune, zice așa: „Nu mă duc la teatru decât legat și luat pe sus. Nu pot să-l su­făr. E ca și cum te-ar propti cineva într-un scaun în fata televizorului și-ai avea un singur canal. Plus că nu poți să vorbești, nu poți să bei, să te duci să te piși și nici măcar să-ți întinzi picioarele, fiindcă n-ai unde. Iar pentru tot chinul ăsta îți mai și umflă 20 de lire“.

Perspectiva personajului e a cuiva care crede sută la sută în confortul, plăcerea simplă, garantată a micului ecran, atât de la îndemână în toate locurile, și deloc în magia live a artei scenice. David Lodge a cochetat cu teatrul și a imaginat scenarii de televiziune, adică știe din interior atuurile și vulnerabilitățile celor două mo­da­lități de petrecere a timpului liber la dispoziția cetățeanului.

Asigurarea condițiilor optime pentru ca actorii să-și etaleze creațiile

De ce am adus în discuție scurtul fragment de roman? Din perspectiva seriei de articole pe care am început-o sub sigla acestei rubrici privind comportamentul în sălile de spectacole, este un subiect care are nevoie de abordare (ne-am confruntat cu toții în mod cert cu situații deranjante în timpul urmăririi unei reprezentații) și, mai ales, de intervenție conjugată pentru corectarea acelora care perturbă receptarea. Întrucât, în mod esențial, despre asta este vorba în privința codului nescris de bune maniere într-o incintă teatrală: asigurarea condițiilor optime pentru ca actorii să-și etaleze creațiile, iar privitorii să le primească într-o stare de bine comună.

Punerea în paralel de către personajul lui Lodge a lejerității de a te uita la televizor și a „deranjului“ de a merge la teatru se referă tocmai la înțelegerea adevărului că sala de spectacole e un mediu pe care-l împărțim cu alții, deci vine la pachet cu respectul obligatoriu față de ceilalți.

Imaginați-vă cum s-ar fi sim­țit actorul Benedict Cumberbatch la Barbican, când juca Hamlet, dacă i-ar fi ajuns la nări mirosul unui hamburger de la KFC? Sau dacă spectatorii veniți în cuplu sau grup ar fi comentat între ei o scenă ori alta, eventual insistând zgomotos pe acelea care le-au făcut deliciul și comentând in­trigați la cea cu craniul lui Yorick. La așa ceva mă refer când repet sintagma public civilizat/ educat, desemnându-i pe semenii care aderă la un set de reguli care concură la senzația plăcută pe care o generează vizionarea unei creații scenice reușite.

Scriam într-un articol precedent că un consum excesiv de divertisment de televiziune și scă­derea frapantă a nivelului culturii generale în țara noastră au făcut mari deservicii industriei teatrale. Show-urile prezentate pe micile ecrane au drept unică țintă creșterea ratingului, scop care, în viziunea realizatorilor, scuză orice mijloace. Inclusiv umorul ieftin, adesea grosier, personajele la limita trivialului, densitatea rarefiată a situațiilor comice și a poantelor, previzibilitatea, o ofer­tă de tip mură-n gură care nu doar că nu provoacă deloc mintea și sufletul telespectatorului, dar, mai grav, îl instalează într-o tihnă nonstimulativă.

Fanul micului ecran vine anesteziat critic

În poziția așezat sau întins pe canapea, cu o gustare și ceva de băut alături, cu telecomanda la dispo­ziție pentru zapping, privitul la televizor omoară eventuala do­rință de-a socializa cultural, de-a asista, mai auster decât în fața micului ecran, dar infinit mai rodnic la nivel personal, la o repre­zen­tație teatrală.

Atunci când ajunge într-o incintă dedicate artei vii, „legat și luat pe sus“, cum zice Ollie al lui Lodge, fanul micului ecran vine anesteziat critic de îndelungatele și preponderent comercialele formate care se scurg în mintea sa în mod repetat, ore la rând zilnic.

O vorbă de duh din folclorul audiovizualului susține că, în epoca imaginii și a spectacolului „dacă nu ești pe sticlă, nu exiști“. Nimic mai real, „sticla“ garantează expunere colosală, pe care teatrul nu o poate echivala. Nici nu-și propune! Un efect al vizibilității televizuale este că mulți actori de teatru au virat ori au mers în paralel cu sitcomurile/ show-urile micului ecran și cu scena.

Din păcate, cei cu mai puțină experiență scenică au revenit la rampă contaminați cu ticurile din TV. Mihai Bendeac s-a impus prin În puii mei, șase sezoane de show subcultural pe care l-a scris și interpretat, înregistrând rapid popularitate. Mult peste cea re­zultată ulterior din rolurile pe care le-a făcut la Teatrul de Comedie din București, în trupa căruia este actor cu un contract de muncă pe perioada nedeterminată. Să fim obiectivi până la capăt: numele Bendeac pe afișul instituției din Centrul Vechi al Capitalei nu spunea nimic unora dintre noi, dar a adus în sală public nou. Nu pot estima cum s-a simțit acest public la teatru în comparație cu serile în fața televizorului!

Perioada pandemică ne-a ți­nut pe toți mai mult timp la domicilii, iar televizorul și-a demonstrat o dată în plus condiția de prieten al omului. Teatrele au fost închise intermitent, apoi au jucat cu o capacitate diminuată a numărului de spectatori; nimeni nu s-a mai gândit la strategii de sporire a interesului altor categorii. Și nici la modelarea publicului. Rămâne pentru după pandemie.