Dintre ruinele unui cartier peste care s-a construit frenetic în ultimii ani, un monumental parcurs readuce la viață entuziasmul dat de locurile pe care, în prezent, le păstrăm doar în gând, extrase și recuperate dintr-o copilărie supusă, inevitabil, magiei. Dintr-o cămăruță închiriată, Michi Lucescu, protagonistul celui mai nou roman semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas, reface pașii copilului care a trăit zece ani în comunism și care, mai apoi, a urmărit declinul și zbaterea adulților confruntați cu „psihoza colectivă“ și „capitalismul sălbatic“.
Sub patronajul imparțial al zeului Abraxas care deschide ușile către mnemotehnică și către „blocuri ale memoriei“, dintr-un prezent decăzut, Michi privește către cei care
i-au fost familie, în chipuri din cele mai stranii, excentrice și fragile: mama (Prințesa Ralu), tatăl (Genu), bunicii materni (Psihi Mu și Ianakis), bunicii din partea tatălui (Ovidius și Meri), Sergiu, cel care va prelua rolul de tată pentru micul Chiț-Chiț sau Michișor. Demersul e întretăiat de viețile unor personaje care își împletesc destinul cu nume faimoase, supuse și ele însă pieirii, deznădejdii, destrămării relațiilor familiale sau autodistrugerii (Frederic Barbarossa, Iacov Levi Moreno sau Delmore Schwartz fiind doar câteva exemple).
Război al părinților divorțați
Pentru Michi, primele amintiri se imprimă sub măreția copleșitoare a Prințesei Ralu, cea care va reprezenta, pe rând, atât cerul senin, cât și norii de furtună, va sorbi duioșia acesteia și va încerca să îi protejeze fericirea fragilă după divorțul de Genu, când vor începe să răsune, în Casa cu Lei, amenințările că „tatăl de duminică“ va cere reîncredințarea, când scenetele publice ale copilului lăsat pe drumuri, cu o pensie alimentară mizeră, vor deveni frecvente. Dar Ralu era încă, în acei ani, o forță care strivea și alina în egală măsură: „Eu eram Chiț-Chiț și mă diluam, ascunzându-mă în pliurile corpului ei masiv, corpul ei obiect, moale și tare, dorit și temut, mă dispersam în el și-l urmam peste tot unde energia lui haotică, de aiurea, îl purta“. Pe fundalul acestei relații, se păstrează cea formală cu tatăl recăsătorit și care va locui o vreme peste ocean și cu bunicii Ovidius și Meri, care se vor dovedi cei blânzi, iubitori și prinși la mijloc în acest război al părinților divorțați.
Miraculoasa Casă cu Lei, lipită de Cimitirul Evreiesc, devine locul ideal de trai pentru pictorița excentrică Ralu, pentru femeia care intimida și cucerea orice bărbat. Micul spectator, Michișor, crește la umbra acestei forțe adesea sufocante. Accesul, din prezentul lui Michi Lucescu, se face întocmai ca într-un vis în care trecem dintr-o cameră în alta, dintr-un apartament în altul (avem unsprezece aici), putem coborî oricând „trei etaje în subsolul memoriei“.
Iar memoria din Abraxas e bogată, luxuriantă, generoasă. Dărnicia aceasta se hrănește cu detalii, cu locuri, cu portrete minuțioase și experiențe halucinante sau de-o sinceritate care zguduie și crestează răni și mai adânci în această călătorie curajoasă. Michi Lucescu nu ratează nimic, nu lasă nimic deoparte. Rana provocată de strigătele tatălui său atunci când noua soție îi întinde o capcană, lăsându-l pe Michi să plece cu o pereche de adidași noi, din multele perechi aduse de Genu, va arde ca un fier încins, culminând cu o comă alcoolică pentru Michi.
Furia și dezamăgirea vor începe să contureze un destin
Comunismul e tabloul general care vine la pachet cu propriile însemnări asupra destinelor oamenilor, iar adulții din viața lui Michi Lucescu sunt dovezile acestor transformări profunde. Mai apoi, nici „tinerii comuniști“ nu vor reuși să facă față noului, vor rătăci singurul drum cunoscut de până atunci.
Sergiu, figura paternă care va locui alături de Ralu și Michi în Casa cu Lei, își va pierde vitalitatea, an după an, împreună cu același val rătăcit în mrejele Bancorex și Caritas. Pe un plan mai profund, această ratare a individului se extinde, atinge tot ceea ce e în jur și, ca un mucegai, va contamina și restul: „tragedia interioară a unui om poate isca găuri în suprafața timpului celorlalți, în care îi atrage așa cum vârtejurile enorme ale mărilor sug în adâncuri corăbii de metal aparent indestructibile“.
Ca adult, Michi Lucescu își abandonează soția, Ioana, și cei doi copii, Matei și Maria, din momentul în care crede că partea frumoasă a vieții lui a luat sfârșit: „abia suportam ideea că tot ceea ce mi se păruse minunat în proiecțiile viitorului era deja aici și asta însemna tot restul vieții mele, că am trecut de punctul în care mă mai așteaptă vreo aventură, că viitorul meu e un drum de țară prăfuit, lung, previzibil, presărat cu borne din lemn cariat, iar singurele evenimente imprevizibile rămân moartea celorlalți mai bătrâni și, într-un final, propria mea dispariție“.
Însă acest Michi care abandonează și care renunță este cel alcătuit din aluatul frământat, de-a lungul anilor, de toate aceste personaje mai mult sau mai puțin toxice, imperfecte în chipuri variate, cu un efect de neșters asupra celui care avea să devină tânărul Lucescu.
Va asista neputincios la lupta tristă dintre Cel Tânăr și Cel Bătrân, dintre cel care i-a fost tată și cel care, cu ultimele forțe, păstrează naturalețea bunicului Ovidius: „Sunt doi vulturi bătrâni, roși de molii, tată și fiu, unul măcinat de vinovăție și demență senilă, celălalt un psihopat imbecilizat de băutură, medicamente și milă pentru propria ființă“. Încă de mic, va ști când firea lui se transformă, când inocența e înlocuită de altceva, când furia și dezamăgirea vor începe să contureze un destin supus eșecului: „firea mea ascunsă a devenit și mai ascunsă, așezându-se ca o peliculă de praf peste tot ce fusese natural și, poate, frumos în mine“.
Nimic din trecut nu poate fi reparat
Este cel care poartă și simte „creierul păstos, înecat în tristețe, tristețe metalică, corp straniu ce nu-și găsește locul în craniul părăsit de curentul electric al vieții“, cel care va pierde și ultima redută, pe Ralu („Îi reproșam că îmbătrânește și că zeița nemiloasă a copilăriei mele coboară implacabil o scară care o așază pe pământ, într-un teatru al cruzimii muritorilor“), cea care se va transforma mai apoi într-o ființă de nerecunoscut. Zădărnicia constatărilor („Așa cum nu ne alegem părinții, nu ne alegem nici felul în care ajungem să-i privim“) își face loc în viața adultului Michi Lucescu. Nimic din trecutul său nu poate fi reparat, nu poate fi înlocuit, memoria este recuperată într-o măsură pe cât de fermecătoare și detaliată, pe atât de dureroasă.
Din Casa cu Lei retragerea este deplină și inevitabilă: „Era deja vremea în care idila dintre mine și Ralu se apropia de final, nu mai eram leoaica și puiul care i se joacă prin coamă în timpul lungii sieste din savană, dar continuam să ne prefacem, pentru că starea de simbioză în care trăiserăm ne obliga să continuăm în virtutea inerției“. Noua lume nu este nicidecum prietenoasă, universul pare să fi pregătit deja capcanele pentru cel care, situat în afara societății, era deja instruit să se arunce în brațele ratării.
Firele care se deșiră de-a lungul fiecărei încăperi spun povestea unor oameni prinși în jocul nemilos al istoriei, al dramelor mari care le-au hrănit și le vor hrăni întotdeauna pe cele mici, individuale. Abraxas e istoria colectivă și dureroasă a unei societăți pline de răni, e splendida mărturisire a unei copilării din care traumele au aruncat lanseta spre un prezent încă nevindecat și supus ratării. Catedrală a emoțiilor, Abraxas cucerește înaltul.
Bogdan-Alexandru Stănescu, Abraxas, colecția „ Fiction LTD.“, Polirom, 2022