Romanul Educatie tirzie a aparut anul acesta, in cea de-a doua editie, la Cartea Romaneasca. Aceasta a fost prima "rescriere" a unei capodopere universale (Educatia sentimentala a lui Flaubert) in "cheie" autohtona. A urmat apoi Fetita, o "Lolita ca la Bucuresti", varianta romaneasca, am putea spune, a romanului lui Vladimir Nabokov. De ce un astfel de proiect?Cu exceptia citorva mari nume (degetele celor doua miini ar fi suficiente pentru numararea lor), toti romancierii au scris de fapt, fie ca au fost sau nu constienti de asta, adaptind la propria lor dimensiune modele ilustre. In subcon-stientul fiecarui autor de fictiune din ultimele doua secole se afla prezent un ideal scriptic de obicei nemarturisit si pe care, scriindu-si romanul, noul prozator il aproximeaza. Au existat si romancieri geniali care si-au anuntat de la inceput culoarea, plecind explicit de la opere celebre anterioare lor, precum Cervantes de la romanele cavaleresti ori Thomas Mann de la Dostoievski, dar nu despre aceste cazuri ilustre este acum vorba. Eu cred ca afisarea expresa a modelului urmarit constituie o explicatie necesara pentru cititor, precum si o dezvaluire despre cifrul ascuns al propriului roman. O capodopera precum L’Education sentimentale poate fi rescrisa la nesfirsit, in functie de momentele istorice si de locurile in care traiesc sau vor trai admiratorii lui Flaubert. Toti acesti discipoli constienti vor manifesta, pe de o parte, o deferenta totala fata de maestrul pe care singuri si l-au ales, iar, pe de alta, vor ilustra in contexte mereu noi paradigma universala din L’Education sentimentale. Ceea ce face valoarea extraordinara a acestui roman nu este descrierea Parisului si a Frantei de la jumatatea secolului al XIX-lea, ci descrierea mecanicii eterne a pasiunilor si a relatiilor umane. Ceea ce am incercat in Educatie tirzie n-a fost prezentarea Bucurestiului din timpul si de dupa Revolutia din decembrie 1989 (desi latura documentara ajunge aici implicita), ci prezentarea mecanicii indragostirii, mereu egala cu ea insasi dincolo de timp si de loc, dar mereu diferita in detalii.
Ce aduce nou proza criticilor postbelici?
De citeva decenii bune, in peisajul literar european si american s-a instalat figura criticului-scriitor, mai precis a profesorului universitar romancier. Aparuta in Statele Unite inca din anii ’60, moda a cuprins rapid Europa ajungind cu oarecare intirziere si in Romania. De la Saul Bellow si John Coetzee la John Lodge si Umberto Eco, pentru a-i cita doar pe cei mari, exemplele se multiplica exponential.
Mi-e greu sa ma pronunt cu detasarea necesara asupra unui grup din care fac eu insumi parte. Totusi, nu ma pot impiedica sa nu vad in acest fenomen de aparente insolite doua realitati complementare, pozitiva si negativa. Existenta profesorului-romancier arata ca nevoia asa-zisului SPECIALIST de a experimenta el insusi actul scrierii de literatura devine ireprehensibila si se transforma, pina la urma, in proba de onestitate. Pe de alta parte, numarul tot mai ridicat de profesori si de critici ce scriu literatura ne arata ca literatura contemporana isi pierde treptat spontaneitatea, transformindu-se in exercitiu experimental cu reguli precise, in demonstratie de abilitate.
Din 2007 sinteti ambasador al Romaniei in Brazilia. Vor fi si Scrisori braziliene?
Ele exista sub forma incipienta si apar cu regularitate inca din toamna trecuta in revista „Romania Literara”. Daca se vor transforma pina la urma intr-un volum de anvergura Scrisorilor portugheze – asta deocamdata nimeni nu o poate spune.