Regizorul Kenneth Branagh a revenit pe marile ecrane cu o nouă adaptare a unuia dintre cele mai apreciate romane ale Agathei Christie, Moarte pe Nil, o poveste care reflectă pasiunea scriitoarei pentru Orient și, în același timp, ascunde un capitol dureros din viața ei.
Ideea romanului a încolțit în mintea Agathei Christie în timpul unei excursii pe Nil, în 1933, alături de al doilea soț al ei, dar scriitoarea britanică nu se afla pentru prima oară în Egipt. Ea ajunsese prima oară în țara faraonilor la 17 ani, alături de mama ei, în 1907, pe vremea când Egiptul era o destinație populară pentru englezii bogați. Pe atunci, Egiptul și arheologia nu îi spuneau mare lucru tinerei englezoaice, pasiunea pentru cele două avea să apară mai târziu, în alt context de viață, după eșecul primului mariaj.
„În 1928, la doi ani de la separarea de cel de al doilea soț, Agatha Christie urcă singură în trenul Orient-Express. Avea să viziteze Istanbulul, Damascul, apoi, ajunsă la Bagdad, avea să devină pasionată de expedițiile arheologice“, explică pentru „Le Figaro“ Béatrix de L’Aulnoit, autoarea cărții biografice Les mille vies d’Agatha Christie.
Christie este fascinată de șantierul arheologic din vechea cetate Ur, organizat de British Museum. Avea să viziteze apoi și alte șantiere, de la Ninive (Irak), la Tell Brak (Siria), în compania celui ce avea să devină, din 1930, cel de al doilea soț al scriitoarei, arheologul Max Mallowan.
Din această nou-descoperită dragoste pentru Orientul Apropiat, Agatha Cristie, deja o scriitoare foarte cunoscută, avea să extragă mai multe povești: Crima din Orient-Express (1934), Întâlnire cu moartea (1938), Locul întâlnirii: Bagdad (1951), Crimă în Mesopotania (1936) și Moarte pe Nil (1937). Un șir de romane care pasionează publicul anglo-saxon și îi satisfac gustul pentru exotism. Trebuie amintită uriașa fascinație exercitată de Egipt între cele două războaie mondiale, inspirată de marea descoperire, în 1922, a mormântului lui Tutankhamon, de către arheologul Howard Carter (episod care avea să stea și la baza celebrului „blestem al mumiei“). Cu Carter, Agatha Christie avea să se întâlnească mai târziu, întâlnirea care avea să îi inspire piesa de teatru Akhnaton, rareori jucată și puțin cunoscută. Este o piesă scrisă în 1937, în aceeași perioadă cu Moarte pe Nil, publicată abia în 1973 și pentru care scriitoarea a cerut ajutorul eminentului egiptolog Stephen Glanville. „Orientul Mijlociu îi hrănea imaginația“, spune Béatrix de L’Aulnoit. „Prin povestirile ei, Agatha Christie a reușit să facă regiunea populară compatrioților ei, așa cum făcuse Rudyard Kipling cu India britanică. Pentru publicul din întreaga lume, Agatha Christie era scriitoarea Orientului Mijlociu.“
Însă Moarte pe Nil ascunde și un alt înțeles, pe lângă pasiunea orientală a Agathei Christie. Premisa romanului, scandalul căsătoriei unei bogate moștenitoare cu logodnicul celei mai bune prietene, reflectă, de fapt, viața scriitoarei, este o aluzie la drama ei sentimentală. „În 1926, Archibald Christie, primul ei soț, divorțează de ea pentru Nancy Neele, o prietenă apropiată a cuplului. Este, pentru Agatha, trădarea supremă“, explică Béatrix de L’Aulnoit.
Părăsită pentru o femeie mai tânără cu 10 ani – este o lovitură devastatoare pentru scriitoare. Celebra afacere a dispariției Agathei în 1926 se înscrie în contextul acestei drame intime, care o face pe scriitoare chiar să se gândească la suicid, moment pe care, spune Béatrix de L’Aulnoit, nu îl ascunde, ba chiar îl evocă în romanul semi-autobiografic Portret neterminat (1934), scris sub pseudonimul Mary Westmacott. Moarte pe Nil, spune autoarea franceză, „se înscrie și el în această convalescență prin literatură. Este marele ei roman despre gelozie. Agatha Christie fusese crescută în cultul căsătoriei și în spiritul groazei de divorț și, mai presus de aceasta, a rămas toată viața ei o mare romantică și o mare îndrăgostită“.