În iarna lui 1968, o săptămână după moartea lui Karl Barth, cel mai mare teolog protestant al secolului trecut, unul din bunii cunoscători ai operei lui a vorbit despre el în cadrul unui serviciu memorial ținut în Toronto. Am regăsit recent textul, apărut într-un cunoscut jurnal de teologie. Cu oarecare surprindere, am constatat că tema în jurul căreia era organizată această oraison funèbre era umorul lui Barth.
Ni se amintește astfel un episod dintr-o călătorie făcută de el în SUA, în programul căreia erau incluse și câteva întâlniri cu studenții. La o universitate din Virginia, teologului elvețian, căruia îi apăruseră la acea dată 11 volume, dacă număr bine, numai din fundamentala sa lucrare de Dogmatică, i s-a pus întrebarea care a fost cea mai importantă descoperire a carierei sale. Răspunsul lui a fost: Jesus loves me/ This I know/ For the Bible tells me so. (Episodul a căpătat rapid alte formulări anecdotice – un reporter l-ar fi întrebat cum poate rezuma sistemul lui teologic și Barth ar fi răspuns cu cuvintele acestui imn cântat mai ales de copii –, dar din câte știu aceasta este singura relatare a lui într-o sursă academică.)
Pe de-o parte, momentul e interesant pentru că surprinde obsesia modernă, de tip Reader’s Digest pentru simplificare, pentru a lua ce e mai bun din filosofie sau literatură fără a mai „pierde timpul“. („Care este mesajul cărții dvs. de 700 de pagini Cum să ne trăim viața?“ „Să fim buni!“ „Păi ziceți așa!“) Această atitudine, care ignoră faptul ultrabanal că încercarea de a desluși mesajul este adesea mesajul însuși, vine desigur și dintr-o sănătoasă suspiciune că o construcție complicată care nu se lasă în nici un fel sintetizată s-ar putea să nu aibă de fapt nici o miză. Adevărul e însă că, pur și simplu, adesea în cultură frumusețea unei analize depinde de nuanțe, iar ele, prin definiție, nu se pot rezuma.
Pe de altă parte, răspunsul lui Barth este extraordinar pentru modestia cu care bătrânul teolog acceptă să intre în joc. Răspunsul lui este cel al unui om care nu se consideră atât de important încât să nu mai accepte întrebările reducționiste, sau cele care i s-au pus deja de o sută de ori; al unui om care știe că răspunsurile depind nu numai de întrebări, dar și de cei care le pun. În fine, cuvintele lui sunt ale cuiva care știe (îl citez pe Barth) că „un teolog căruia munca sa nu îi aduce bucurie nu se poate numi teolog“.
Autorul elogiului, M. Rumscheidt, îl numește pe Barth „teologul fericit“, legând asta în bună măsură de faptul că avea umor, și anume un umor venit din credință. El citează acest pasaj din Barth: „Îngerii râd de bătrânul Karl. Râd pentru că el încearcă să prindă adevărul despre Dumnezeu într-o carte de Dogmatică!“, râd pentru că fiecare volum e mai gros decât cel de dinainte. Însă și mai tare ei „râd de oamenii care scriu așa mult despre Karl Barth!“. Legat tot de această calitate fundamentală de a nu te lua prea în serios, Barth însuși îl citează undeva pe Luther, care zice la rândul lui: atunci când te umfli mai mult în pene cu cărțile tale, cu predicile tale magnifice și cu cât te laudă alții, e momentul să îți duci mâinile la urechi și acolo vei găsi o pereche superbă de urechi lungi de măgar…
Mai e ceva simpatic în cuvântarea lui Rumscheidt: ideea că, spune el, onoarea potrivită pentru marele teolog din Basel ar fi fost să primească un doctorat humoris causa. Gluma e îndoielnică, bineînțeles, cum pot fi majoritatea jocurilor de cuvinte; dar ce contează aici este curajul de a face o clipă penitența bucuroasă a vulnerabilității și frivolității. De a fi adică, o clipă, în pantaloni scurți, în locul ținutei scorțoase și cernite.
FOTO: Naxos, Grecia, statuie neterminată a lui Dionysos