În 2006, parcă prin octombrie, am fost părtaș la eleganta lansare a monumentalului volum biografic dedicat de Ioan Big la fel de monumentalei trupe Rolling Stones. Sindrofia s-a ținut într-un local din buricul Bucureștilor, cu invitați de marcă și licori subțiri. Așa cereau evenimentul și obiceiurile protipendadei rockulturale, care căpăta importanța cuvenită sub președinția „împăratului cu bască“ (după cum avea să fie denumit ulterior agitatul marinar părăsit de echipaj ca un odios căpitan de pirați pe o insulă pustie).
La terminarea amabilităților și a băuturii gratuite, văzând noi usturătoarele prețuri afișate la bar, cinci prieteni care ne întâlneam rar, fiind răspândiți prin țară, ne-am hotărât să căutăm o cârciumă pe buzunarul nostru. Berti Barbera ne-a îndrumat spre o astfel de locantă, aflată undeva prin centrul vechi, nu-i mai rețin numele, nici strada. Acolo era și-un program concertant, cu o trupă înghesuită pe scena micuță, însă vizibilă.
Figura luminoasă, dedicată, surprinsă, pasionată
Ne-am așezat pe scaune, am comandat câteva beri și, gustându-le precauți, povesteam ce-am mai făcut, fără să fim prea atenți la atmosfera îmbâcsită de fum sau la muzica nepretențioasă, corect făcută. Puteam să ghicim predilecția publicului pentru ceva ecletic, hituri mai vechi din zona AOR, unele plictisitoare, fiindu-ne ultracunoscute, alte mai interesante prin acrobațiile instrumentale executate de inimoșii băieți. Presupun că mai cântaseră cu Barbera, deoarece l-au invitat să susțină partea vocală a câtorva melodii. Sigur nu mai știu câte piese au parcurs împreună, până când lui Berti i-a venit ideea să înceapă una tocmai înfiptă în vârful topurilor din toată lumea și-n urechile ciulite spre noutăți ale comesenilor din acea noapte vechi bucureșteană: I Don’t Feel Like Dancin’’ – Scissor Sisters. Doamne, ce-a urmat! Trebuia să fi avut cu mine camera video să filmez dansul ascultătorilor sculați de pe scaune, plăcerea și bucuria lor, strigătele extaziate ș.a.m.d. Nu știu de câte ori s-a cântat atunci piesa aia, și cred că nici Berti nu mai ține minte. Îmi stăruie pe retină figura lui în timp ce cânta: luminoasă, dedicată, surprinsă, pasionată! Și plină de mulțumire că a stârnit asemenea reacție!
Senzațiile acelei seri debordante mi-au revenit în carne cu întâia piesă a noului album scos de trupa engleză Bastille – Give Me The Future (2022, EMI/Republic): Distorted Light Beam. Primele versuri sună astfel:
„It isn’t enough to start a riot
Distort the light beam until
I like me
It isn’t enough, if this is
real life
I’ll stick to dreaming, come see what I see”
Poți fi oricine și poți trăi oricât
Melodia e ritmată absolut cuceritor, iar la secunda 45 ești în mișcare. Dar cum să dansezi și să te simți bine când cântecele vorbesc despre chestiuni dificile, pe care aproape orice pământean conectat la ritmul vieții contemporane le întâmpină zilnic? Când nici noaptea nu poate scăpa de stresul existenței sub presiunea sarcinilor uzuale slujbei sau ocupațiilor sale, ce-i mai rămâne omului? Doar iluzia altei vieți. Și dacă nu oricine poate evada în sălbăticie (ca într-o emisiune de la BBC) ori nu poate avea „drugs, fame and money“ (vezi piesa Club 57), atunci vine ispita „vieții“ alternative, propusă insistent de realitatea virtuală. Acolo poți fi oricine și poți trăi oricât, în orice epocă și în orice ambient. Ai vrea să părăsești așa ceva? „Când kilometri de frumusețe falsă sunt buni pentru mine și pentru tine, de ce am pleca de acolo?“
Întrebarea lui Dan Smith, compozitor și textier al trupei cu nume de pușcărie, traduce o evidență ignorată de mulțimea care se avântă bezmetic spre acea realitate aparent deschisă: libertatea de a fi oricine este închisoarea în care ești un nimeni. Contează că angoasele zburdă pe ritmuri dansante. Viitorul e la fel ca trecutul: distracție sau nimic! Bastille!