Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Bastilia distracției  -  

În 2006, parcă prin octombrie, am fost părtaș la eleganta lansare a monu­men­talului volum biografic dedicat de Ioan Big la fel de mo­numentalei trupe Rolling Stones. Sin­drofia s-a ținut într-un local din buricul Bucureștilor, cu invitați de marcă și licori subțiri. Așa cereau evenimentul și obiceiurile proti­pen­dadei rockulturale, care căpăta importanța cuvenită sub preșe­dinția „împăratului cu bască“ (după cum avea să fie denumit ulterior agitatul marinar părăsit de echipaj ca un odios căpitan de pirați pe o insulă pustie).

La terminarea amabilităților și a băuturii gratuite, văzând noi ustu­rătoarele prețuri afișate la bar, cinci prieteni care ne întâlneam rar, fiind răspândiți prin țară, ne-am hotărât să căutăm o cârciumă pe buzunarul nostru. Berti Barbera ne-a îndrumat spre o astfel de locantă, aflată undeva prin centrul vechi, nu-i mai rețin numele, nici strada. Acolo era și-un program concertant, cu o trupă înghesuită pe scena micuță, însă vizibilă.

Figura luminoasă, dedicată, surprinsă, pasionată

Ne-am așezat pe scaune, am co­mandat câteva beri și, gustându-le precauți, povesteam ce-am mai făcut, fără să fim prea atenți la atmosfera îmbâcsită de fum sau la muzica nepretențioasă, corect fă­cută. Puteam să ghicim predi­lecția publicului pentru ceva ecletic, hi­turi mai vechi din zona AOR, unele plictisitoare, fiindu-ne ultracunos­cute, alte mai interesante prin acrobațiile instrumentale executa­te de inimoșii băieți. Presupun că mai cântaseră cu Barbera, deoa­rece l-au invitat să susțină partea vocală a câtorva melodii. Sigur nu mai știu câte piese au parcurs împreună, până când lui Berti i-a venit ideea să înceapă una tocmai înfiptă în vârful topurilor din toată lumea și-n urechile ciulite spre noutăți ale comese­nilor din acea noapte vechi bucureșteană: I Don’t Feel Like Dancin’’ – Scissor Sisters. Doamne, ce-a urmat! Trebuia să fi avut cu mine camera video să filmez dansul ascultătorilor scu­lați de pe scaune, plăcerea și bucuria lor, strigătele extaziate ș.a.m.d. Nu știu de câte ori s-a cân­tat atunci piesa aia, și cred că nici Berti nu mai ține minte. Îmi stă­ruie pe retină figura lui în timp ce cânta: luminoasă, dedicată, sur­prinsă, pasionată! Și plină de mulțumire că a stârnit asemenea reacție!

Senzațiile acelei seri debor­dante mi-au revenit în carne cu întâia piesă a noului album scos de trupa engleză Bastille – Give Me The Future (2022, EMI/Republic): Distorted Light Beam. Primele versuri sună astfel:

„It isn’t enough to start a riot

Distort the light beam until

I like me

It isn’t enough, if this is

real life

I’ll stick to dreaming, come see what I see”

Poți fi oricine și poți trăi oricât

Melodia e ritmată absolut cuce­ri­tor, iar la secunda 45 ești în miș­care. Dar cum să dansezi și să te simți bine când cântecele vor­besc despre chestiuni dificile, pe care aproape orice pământean conectat la ritmul vieții contem­porane le întâmpină zilnic? Când nici noaptea nu poate scăpa de stresul existenței sub presiunea sarcinilor uzuale slujbei sau ocu­pațiilor sale, ce-i mai rămâne omu­lui? Doar iluzia altei vieți. Și dacă nu oricine poate evada în sălbăticie (ca într-o emisiune de la BBC) ori nu poate avea „drugs, fame and money“ (vezi piesa Club 57), atunci vine ispita „vieții“ al­ternative, propusă insistent de realitatea virtuală. Acolo poți fi oricine și poți trăi oricât, în orice epocă și în orice ambient. Ai vrea să părăsești așa ceva? „Când kilo­metri de frumusețe falsă sunt buni pentru mine și pentru tine, de ce am pleca de acolo?“

Întrebarea lui Dan Smith, com­pozitor și textier al trupei cu nume de pușcărie, traduce o evidență ig­norată de mulțimea care se avântă bezmetic spre acea realitate apa­rent deschisă: liber­tatea de a fi oricine este închisoarea în care ești un nimeni. Contează că angoasele zburdă pe ritmuri dansante. Vii­torul e la fel ca trecutul: distracție sau nimic! Bastille!