„Mi-am imaginat cinematografic fiecare întâmplare din Oameni în trening. Poate că personajele par oarecare, dar pentru mine sunt excepționale. Aș paria că au existat ori există lângă fiecare dintre noi“, spune Robert Șerban despre noua sa carte, recent apărută la Editura Polirom, prilej pentru o discuție despre treningul la români, dar și despre ficțiune și viața de zi cu zi.
FICȚIUNE. OAMENI ÎN TRENING
Ce îl determină pe un poet să scrie proză, cum s-a întâmplat în cazul tău, cum a apărut volumul Oameni în trening (Polirom, 2021) și cum ai lucrat de această dată, ca prozator? Cine sunt oamenii în trening, de unde vin ei, cum au prins contur?
Cum se poate, vaccinat cu trei doze, să faci, totuși, COVID, chiar dacă ai mai avut boala? Uite că sunt cazuri destule, fiindcă sunt oameni și oameni, unii cu vulnerabilități sau/ și cu expuneri mari la virus. Așa-i și cu poeții care, la un moment dat, publică proză. În cazul meu, de când mă știu mi-au plăcut poveștile: să le ascult, să le citesc, să le spun. Când veneam de la școală, în clasele primare, eram însoțit de colegi (care locuiau cu mine în același cartier) fiindcă le spuneam povești teribile. Stăteau cu gura căscată, când nu se stricau de râs, și apoi mă rugam să le mai zic una. Imaginam tot felul de situații neverosimile, care pe ei îi și intrigau, dar îi și distrau.
Întâi am scris povești – de fapt, compuneri –, apoi poezii. Printr-a opta am început un roman SF. Tot atunci l-am și abandonat, aveam Treapta I. Între 20 și 30 de ani n-am mai scris proze, doar poezie, însă am făcut ziaristică, de cotidian. Știri, reportaje, anchete, interviuri. Am învățat să ascult, să pun întrebări și să găsesc cea mai corectă formă a adevărului, cum e definită știrea. Să scriu fără să bat câmpii, cu puține cuvinte. Apoi, când am trecut de la cotidian la un săptămânal, am fost nevoit, fiind ceva șef pe-acolo, să redactez ce scriau colegii. E o altă școală, fiindcă la marfa altuia vezi mai lesne și defectele, și calitățile. Dar, hop!, m-am trezit că am weekendurile libere. Și-am început să scriu și povestiri, nu doar poezie. Trei-patru dintre cele de acum 21-22 de ani sunt în Oameni în trening. Iar cartea adună proze din peste două decenii. Am pus în ea doar piesele de care sunt atașat și care, împreună, fac ca volumul să funcționeze precum un mecanism, chiar dacă independența fiecăreia se păstrează. Mi-am imaginat cinematografic fiecare întâmplare din Oameni în trening. Poate că personajele par oarecare, dar pentru mine sunt excepționale. Aș paria că au existat ori există lângă fiecare dintre noi.
Personajele noului tău volum, decorurile, situațiile, limbajul, povestirile în sine par să ilustreze un spațiu autentic românesc. Acest spațiu autohton (când urban, când rural, chiar și exprimat prin mutarea personajului într-un mediu străin, occidental) a fost una dintre cheile de lectură cu care am parcurs Oameni în trening. Ai avut în vedere acest scop construind cartea, ori pur și simplu puse împreună prozele de aici au un astfel de efect asupra cititorului? Nu o dată am avut impresia că îi spui unui cititor de departe, unui străin: Uite, cam așa e la noi…
Scriu despre ce știu sau despre ce pot să-mi imaginez. Nu mi-am propus ca passe-partout-ul cărții să fie românesc. A ieșit așa fiindcă întâmplările au loc – cu două excepții – în patrie, unde treningul pare inventat de români, nu? Tot românul are-un trening pe care-l poartă prin casă, pe stradă, la mall, la nunți, botezuri și înmormântări. Treningul e și un semn al vitalității, nu doar al comodității. Parcă îți dă mai multă libertate de mișcare decât un costum. Sau decât un halat. Parcă ești mai om în trening.
Foarte atrăgătoare pentru cititor în cazul prozelor tale scurte și foarte scurte sunt și umorul, oralitatea. Cât de importante sunt acestea pentru tine în literatură? În plus, în ultima vreme, avem tot mai mult impresia că umorul a cam dispărut din mai multe zone de activitate, ca jurnalismul sau publicitatea, dar nici în artă parcă nu mai e ce-a fost, dacă ne uităm la cinematografia sau chiar la literatura de la noi. Cum vezi lucrurile? Ai scris o carte cu umor și ținând cont de contextul actual, pandemic, pesimist economic (și nu numai), și pentru a mai descreți fruntea cititorului? Cum a fost?
Ne cam ferim de oamenii fără umor. Sau dacă n-avem cum să-i evităm, nu prea ne sunt simpatici. Umorul e fundamental omenesc. Suntem singurii de pe planeta asta care generăm haz voluntar. E aproape imposibil să uit asta când scriu. Cât privește oralitatea… Nu mai merg la teatru decât foarte rar fiindcă mă ține la distanță convenționalul replicilor, al personajelor, falsitatea vocilor și, paradoxal, teatralitatea actorilor. Știu că e complicat ca un personaj ori o situație să fie credibile, nu fake. Cum obții acel firesc pe care majoritatea oamenilor îl au atunci când știu că nu sunt… urmăriți (nu în sens polițienesc)? Habar n-am, însă mă bucur că-mi spui că regăsești umor și oralitate în poveștile mele. Nu mi-am propus nici o clipă să scriu proză umoristică, dar, uneori, situațiile prin care trec oamenii mei sunt de tot râsul. Așa cum noi înșine suntem, câteodată, ridicoli și rizibli. Pe de altă parte, nu puține dintre personaje cam mor. Probabil că oamenii din carte sunt alter ego-uri din lumea în care trăim. Sau after-ego-uri?
Ușor de remarcat la Oameni în trening este și finalul povestirilor. Spre deosebire de principala direcție în proza scurtă de azi, am putea spune, unde finalul este cel mai adesea deschis, nespus, ai ales să îi dezvălui cititorului cum se încheie povestea. (Ca și cum i-ai zice: Nu te teme, cititorule, îți spun până la capăt cum a fost!) De ce această întoarcere spre forma tradițională? Te-ai confruntat la rândul tău cu frustrarea cititorului care nu se poate decide între o multitudine de finaluri posibile parcurgând proză contemporană? A fost o alegere dictată de generozitatea autorului sau mai degrabă o declarație stilistică, o întoarcere voită la forma povestirilor de odinioară?
Îți spun un secret: foarte rar știu cum se termină vreo poveste înainte de a o termina de scris. Nu-mi fac planuri. Scrisul de proză e o permanentă și uriașă surpriză pentru mine. De asta îmi și place, fiindcă-i ca un joc. Neavând frați, am fost nevoit să mă joc și de unul singur în copilărie. Scrisul de povestiri e ca jocul de șah fără celălalt. Ai și albele, și negrele. Încerci să-ți surprinzi adversarul cu mutările tale. Dar și el pe tine. Cum asta?, fiindcă emisfera stângă a creierului nu poate face abstracție de cea dreaptă. Nu te poți preface că nu știi ce va muta albul, când tu ești și albul. Și totuși joci cinstit și, la un moment dat, câștigi. Cu negrele ori cu albele. Când e remiză, renunț la text. În timp ce scriu apar personaje, situații, finaluri neașteptate. Se poate întâmpla, apoi, la corectură, ca lucrurile să se schimbe. Dar numai în bine, chiar și atunci când se termină rău.
Unde se despart și unde se întâlnesc poetul și prozatorul în cazul tău, cât pot coabita fără să se deranjeze unul pe celălalt? Azi, în 2022, ce te interesează cel mai mult în proză și ce în poezie?
Nu știu, nu gândesc în termini dihotomici scrisul de literatură. Cred despre mine că sunt prietenos și caut să găsesc cele mai scurte și plăcute căi de conviețuire pașnică atât cu cel care sunt, cât și cu lumea. Am știut din preadolescență că în mine sunt mai mulți Roberți. Unul melancolic și visător, care scria și scrie poezii, altul poreclit energie, care juca baschet ore în șir și alerga continuu pe teren, chiar și când era pauză. Unul care iubește singurătatea, altul care e ubicuu și pare că le face pe toate. Unul care se emoționează ușor, până la lacrimi, altul care știe sute de bancuri și de poante. Unul pacifist, cald și calm, altul căruia îi sar capacele dacă vede nedreptăți făcute unor oameni fără ajutor.
Nu am vreun interes anume atunci când scriu, nu aștept un rezultat, o finalitate, nu-mi doresc să am un câștig din asta. O fac sperând că descopăr ceva cu totul aparte, neașteptat, poate chiar frumos. De asta și citesc.
REAL LIFE. AUTORUL
Există în noua ta carte un personaj (din Flagrant), un tânăr care scrie poezie, student la Politehnică, ceea ce ne amintește că la rândul tău ai studiat la Facultatea de Construcții. Scriai, asemenea personajului tău, poezie încă din facultate? Cum ai ales să mergi la Construcții (iar mai apoi la Arte și Design)? Cum au arătat anii tăi de studenție, ce te interesa pe atunci, unde te vedeai peste ani?
Am avut norocul să am tot timpul cărți în casă și să-mi placă să citesc. Vin dintr-o familie în care tata e scriitor și a lucrat ca jurnalist, iar mama a fost profesoară de biologie. Mi-am văzut părinții citind, am citit cu fervoare din clasa a doua. La îndemnul tatălui am scris versuri de pe la 12 ani. La 13 am debutat în ziarul local din Turnu Severin, cu o poezie dedicată mamei. Apoi, am mers la un cenaclu literar școlar, am început să am mici succese, să mă ocup de gazeta de perete a liceului, unde publicam poezii, să merg în tabere de literatură, să apar prin reviste. Visam să public, la un moment dat, o carte de poezie. Era cât p-aci să o fac chiar în 1990, când m-am întors din armată. Noroc c-am ascultat sfatul celor mai în vârstă și am amânat. Am debutat în volum ca student (în anul IV), în urma câștigării concursului de manuscrise al Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu“. Da, personajul din Flagrant îmi seamănă, iar povestea are și niscai ițe autobiografice. Am dat la Politehnică, în 1989, în ideea că după absolvire aveam șanse să prind repartiție într-un oraș. Ca profesor (de română) ar fi fost imposibil: orașele erau, pentru ei, închise. Student fiind, frecventam cenaclurile din Timișoara, ba l-am și condus pe cel de la Casa Studenților, „Pavel Dan“, eram implicat în festivaluri studențești, în evenimente literare. Am vrut să renunț la Poli și în anul I, și în II, ba chiar și în III: mi-era limpede că nu voi fi inginer. Și, chiar dacă mi-am dat licența și am terminat cu notă bună, mie îmi plăcea să scriu. După un stagiu de 9 luni în postura de purtător de cuvânt al Primăriei Timișoara, am mers în presă. Și-am făcut jurnalistică entuziasmat.
O pasiune descoperită în studenție sunt artele vizuale. Pentru că am vrut să știu mai mult și mai aprofundat despre această zonă, atunci când s-a înființat secția de Istoria și Teoria Artei am fost în prima generație de studenți. Chiar dacă dețineam vreo 40 de ani, am avut colegi mai în vârstă decât mine, care și ei făceau, ca și mine, facultatea din pasiune pentru artă.
Care rămân pentru tine cele mai frumoase momente din toți acești ani de când scrii și publici? Care au fost cărțile, evenimentele, care ți-au adus cele mai mari satisfacții?
Sunt multe, sunt foarte multe momentele minunate pe care le-am trăit până acum datorită literaturii, de la cele din anii copilăriei și adolescenței, când îmi descopeream numele pe la poșta redacției, ori când strecuram câte-o strofă unei fete de care eram îndrăgostit, până la apariția fiecărei cărți, de la prima, Firește că exagerez, până la Oameni în trening, cea mai recentă; și care, împreună cu cele șapte volume apărute în străinătate, fac 30. Cam multe!
Cum au arătat pentru tine acești doi ani de pandemie? Dincolo de faptul că ai scris o carte de proză scurtă, ce altceva a fost diferit, cum crezi că îți vei aminti de această perioadă mai târziu?
Mi-am trăit primii 19 ani în Epoca de Aur. Una în care Ceaușescu și ai lui ne țineau fără lumină, căldură, alimente, benzină, hârtie igienică, fără libertate. Trăiam cu frică și-n frig. Așa că nu mă plâng de pandemie, am avut parte de antrenament. Am luat COVID, dar am scăpat ușor, slavă Domnului. În prima zi de lockdown am văzut trei filme, unul mai bun decât altul, am mâncat excelent, la televizor, și am băut o sticlă de vin roșu. Apoi, în săptămânile care au urmat, am citit, am și scris, m-am rugat. Asta vreau să-mi amintesc despre pandemie.
Trăiești la Timișoara, un oraș pe care îl asociem cu un anumit dinamism pe scena literară (chiar și în cele mai dificile contexte, dacă ne gândim la comunism) și cu mai mulți autori valoroși. O scenă culturală la care ești foarte conectat atât ca scriitor, cât și ca jurnalist. Cum ai descrie Timișoara literară (sau Banatul literar, dacă vrei) din ultimele decenii?
E destul de atomizată lumea literară din Timișoara. Poate că e percepția mea, denaturată de cei doi ani de pandemie, când s-au petrecut puține evenimente, când întâlnirile literare au fost rare și mai mult online. Probabil că fiecare stă pe-acasă, scrie, citește, își vede de ale lui. Timișoarei îi lipsește un loc unde să poți întâlni artiști, să stai cu ei la o poveste, la o polemică, la un pahar de vin. Cum a fost cândva Papillon… Dar probabil că am nostalgii, altfel aș spune că suntem fruntași în munca literară.
Cum te raportezi la toate aceste mișcări care par să își arate în ultima vreme unele efecte în artă și implicit în literatură, venind parcă din mai multe direcții – pe de o parte o direcție activistă tinzând spre o artă implicată social, care să schimbe (poate prea agresiv, după anumite opinii) idei și mentalități, pe de altă parte o direcție a moralismului riguros, combativă la adresa oricărei opere care nu respectă șablonul unei corectitudini general valabile?
Am trăit în comunismul ceaușist și știu cum e să n-ai voie să vorbești și să scrii ce vrei tu. Să nu spui bancuri fiindcă te saltă. Să nu-ți faci cruce fiindcă-ți dau părinții afară din serviciu. A fost o mizerie pe care o simt că a încolțit din nou. Detest orice formă ce-mi îngrădește libertatea, atâta timp cât libertatea mea de a vorbi și de a scrie nu impietează asupra altuia.
În ce relație ești cu spațiul virtual? Vor înlocui rețelele sociale online rețelele sociale tradiționale sau deja au făcut-o? Petreci timp pe Facebook, Instagram sau TikTok, cât de utile sunt acestea pentru un scriitor și pentru promovarea literaturii în general? Oare vor reuși ele să schimbe procentele atât de rușinoase care din când în când ne amintesc cât de puțin se cumpără cărți în România, cât de puțin se citește? Sau dimpotrivă?
Evident că lumea în care am crescut și m-am format s-a schimbat și s-a hipermodernizat. Încerc să țin pasul cu noile tehnologii, am Facebook, dar atât. Îl folosesc, însă n-am adicție. Cum a dat soarele, cum am ieșit la peisaj. Cum va urca temperatura, cum explorăm împrejurimile. Cum scăpăm de pandemie, cum recucerim lumea. Cu frumusețile ei reale și palpabile. Cât pot, vreau să văd și să trăiesc pe viu. Pe de altă parte, ar fi fost rău, în cei doi ani, fără ecrane (calculator, televizor). Dar sper că-i gata cu claustrarea, fiindcă sunt dintre cei care am mers cu tălpile goale prin țărână, prin iarbă, mi-au intrat în ele țăpligi, mărăcini, ace de albină și am chef să mă descalț și să colind ca-n copilărie. Fără mască, fără distanțe, fără temeri.
Dacă ceva sau cineva o să salveze literatura și, poate, chiar cititul, tehnologia o s-o facă. Norocul dinspre ea va veni. 3D-ul va transforma cărțile în spectaculoase proiecții, în care-și vor schimba fontul, corpul literei, vor da paginile la o simplă comandă și vor răspunde la întrebări, care vor fi atât de prietenoase, încât numai fraierii nu le vor folosi. Sper să le prind și să mă bucur de cărțile viitorului, să citesc cât mai multe.
FOTO 1: Ariana Vulpe