Reverendul Russ Hildebrandt, 47 de ani, soț devotat și tată a patru copii, este un om mânat de cele mai bune intenții. Vrea să facă bine celor din jurul său, să-i ajute pe cei nevoiași și năpăstuiți de soartă, să-i reconforteze pe cei bătrâni și neputincioși, să aibă un cuvânt bun pentru toți cei care cred în Cuvântul lui Dumnezeu, și chiar pentru cei ce nu cred. Bineînțeles, nu l-ar deranja ca în schimbul bunătății sale să fie la rândul său răsplătit cu apreciere, iubire, respect.
Din păcate, însă, nu prea are parte de ele, nu în ultimul timp cel puțin. Nici de la soție, nici de la copii, nici măcar de la colegul său de biserică, Rick Ambrose, mult mai tânăr decât el și mult, mult mai popular în mediul nonconformist, rebel chiar, al Crossroads, grupul de interacțiune socială afiliat la First Reformed, o biserică protestantă din New Prospect, Illinois, unde reverendul este pastor asociat.
Poate de aceea se simte tot mai atras de doamna Frances Cottrell, o frumoasă văduvă de treizeci și șase de ani, al cărei băiat – coincidență – frecventează aceeași școală cu unul din băieții lui, dar care este altfel suficient de tânără ca interesul manifestat de Russ, un bărbat încă atrăgător, să nu o lase rece.
Un reverend menonit
Russ Hildebrandt s-a născut într-o familie de etnici germani, menoniți. Mult timp a crezut că întregul său univers va fi Lesser Hebron, o mică comunitate religioasă din statul Indiana, dar crescând, și-a dat seama nu doar de limitările locului, ci și de limitările părinților săi, oameni cu frica lui Dumnezeu, dar închistați, duri, neiertători cu (ceea ce consideră ei) greșelile altora.
Când America a intrat în al Doilea Război Mondial, Russ s-a declarat obiector de conștiință, ca și tatăl său în Primul, și nu a fost înrolat în armată, însă a făcut stagiul alternativ în cadrul American Friends Service Committee, undeva pe lângă Flagstaff, Arizona, în apropierea unei păduri. Mare lucru nu făcea el acolo („we’re improving the national forest“, se spune la un moment dat), dar într-o zi, patru amerindieni navajo s-au înființat în tabăra lor, solicitând ajutor directorului, un oarecare George Ginchy, pentru Tuba City, orașul din care provin. Directorul nu le-a putut oferi mare lucru, dar Russ a simțit imediat o legătură cu cei patru și s-a oferit voluntar să transporte ajutoarele. S-a urcat în Willys-ul din dotare, a luat cu el păturile, conservele, uleiul, zahărul și făina și a condus singur prin deșert până ce a ajuns în Tuba City. Indienii i-au mulțumit pentru efort, dar când Russ le-a spus că i-ar plăcea să rămână mai mult acolo, n-au fost prea încântați. Nici nu l-au putut alunga, însă.
Așa a început lunga prietenie dintre el și Keith Durochie, fiul cel mic al liderului, Charlie Durochie. De aceea, în fiecare an, odată cu venirea primăverii, tinerii din Crossroads, însoțiți de cei doi reverenzi, Rick Ambrose și Russ Hildebrandt, pornesc spre Arizona în pelerinajul de ajutorare devenit de-acum tradițional.
Problema e că anul acesta Russ Hildebrandt pare căzut total în dizgrație. Văzut, și pe bună dreptate, ca aparținând unei generații învechite, generația părinților lor, adolescenții îl consideră fie prea plictisitor și incapabil să se abată de la litera Scripturii, fie de-a dreptul un pervers sexual, după ce una dintre tinere, Sally Perkins, a avut sentimentul că Russ îi face avansuri când el i s-a confesat, din dorința de a părea cool și, ei bine, o ființă umană ca toate celelalte (ce greșeală stupidă!) că nu mai este atras de soția sa.
Soția
Marion Hildebrandt, soția reverendului Russ Hildebrandt, se simte invizibilă, vinovată și demnă de tot disprețul. Mai mult, în ultimii ani a luat serios în greutate. În tinerețile ei de domnișoară, în anii ’40, tinereți petrecute în ditamai Los Angelesul, fusese atrăgătoare și pentru o vreme se visase actriță, precum sora ei mai mare, Shirley, care ajunsese pe Broadway. Mă rog, nu avusese niciodată parte de un rol mare, dar de ajuns, ajunsese actriță. Sau cel puțin așa susținea ea.
Marion, deși mult mai talentată decât Shirley, n-a reușit să ajungă decât dactilografă într-o reprezentanță auto, unde se va îndrăgosti de Bradley Grant, unul din cei mai dibaci vânzători de mașini din California. Doar că Bradley e căsătorit și, deși la rândul său pare foarte amorezat de ea (îi compune sonete și o vede jucând rolul fiicei ambasadorului german în Statele Unite, într-un film al cărui scenariu visează să-l scrie), nu e într-atât de amorezat încât să divorțeze. Unde mai pui că doamna Grant, de care susține că nu mai e atras, dar obligațiile sunt obligații, a rămas din nou însărcinată.
Însărcinată rămâne și Marion (tot cu Bradley, dar fără știința lui) însă, spre deosebire de soția lui Bradley, ea e nevoită să renunțe la sarcină. Nu voia să crească un copil de una singură, nici mama ei, ajunsă alcoolică, nici sora ei, trăindu-și intens viața la New York, nefiind disponibile s-o ajute. Pentru a scăpa însă de sarcină, e nevoită să se lase abuzată sexual de individul care s-a ocupat să-i rezolve problema.
Avortul, iubirea disperată pentru Bradley, singurătatea, pierderea locului de muncă au fost pur și simplu prea mult pentru Marion, care a clacat psihic chiar de Crăciun și a trebuit internată într-un spital de boli nervoase. După ce s-a recuperat cât de cât, nu i-a mai trebuit Los Angeles. A plecat în Arizona, la unchiul ei și pentru o perioadă a încercat să fie o bună catolică, căutând să-l mulțumească pe Dumnezeu. Și L-a mulțumit, după toate probabilitățile, altfel Acesta nu i l-ar fi scos în cale pe Russ.
Trecutul ne formează
Marion s-a născut în San Francisco, într-o familie bogată. Tatăl ei, Ruben, un evreu german întreprinzător, a făcut avere în domeniul echipamentelor sportive și s-a căsătorit c-o schiska cu înclinații vag artistice, provenind dintr-o familie veche, creștină, acum cam scăpătată, dar cu reputație, și care i-a oferit lui Ruben respectabilitatea necesară. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Banii erau tot mai mulți, casele tot mai mari, fetele nu duceau lipsă de nimic, chiar dacă tatăl nu prea avea ochi pentru Marion, preferând-o de la bun început pe Shirley.
Dar cu cât Ruben o ignora mai mult, cu atât Marion îl iubea mai tare chiar și atunci când ghinionul, sub numele de Marea Depresie, a lovit familia, iar afacerea, până atunci profitabilă, a dat faliment. Aceasta a adus și depresie mentală, nu doar economică în familie. Marion e cea care îl va îngriji pe Ruben, iar sinuciderea lui, când, înglodat în datorii, va fi acuzat și de fraudă și spălare de bani, și-o va imputa toată viața.
Nu e de mirare că ajunsă la 50 de ani, supraponderală, fără serviciu (decât să-i scrie lui Ross predicile), cu patru copii pentru care nu se consideră o mamă bună, Marion are nevoie de terapie. Pentru copilul avortat, de care n-a spus nimănui, dar mai ales pentru faptul că l-a mințit pe Russ când s-au cunoscut (i-a spus că a avut o decizie intempestivă care a dus la un mariaj de scurtă durată), ea consideră că trebuie să fie pedepsită. Se va apuca de fumat, ca să slăbească (dar poate și ca să se îmbolnăvească de cancer, ca sora ei care a murit de curând) și va hotărî să-i ofere lui Russ libertatea de a o înșela. Iar apoi, dacă acestuia îi va trece nebunia, îi va spune toate secretele ei.
Perry e probabil cel mai inteligent dintre copiii familiei Hildebrandt. Totodată, e și cel mai viciat, mai egoist, mai iresponsabil, având totodată și cea mai proastă impresie despre sine. Își spune adesea că nu este decât un „miserable evil worm“ și că nu merită iubirea și respectul nimănui. Fumător, dar și dealer de marijuana, va deveni până la finalul cărții dependent și de cocaină, suferind, asemenea mamei sale în tinerețe, o severă cădere nervoasă, cu implicații financiare, psihologice și medicale pe termen lung, lucru care va afecta destinul întregii familii.
Copiii
Becky, 18 ani, e inteligentă, frumoasă, înaltă și subțire, are toate calitățile care să-i prezică un viitor strălucit indiferent de cariera pe care și-ar dori s-o urmeze. Deocamdată însă, Becky e preocupată de două lucruri: Tanner Evans, rockstar la început de carieră, frumos, inteligent și suav, asemenea ei, și o excursie de-o vară în Europa cu banii moșteniți de la mătușa Shirley, care i-a lăsat considerabila sumă de treisprezece mii de dolari taman pentru asta. Problema e că Tanner Evans are deja o prietenă, pe Laura, partenera sa cu care cântă. Cât despre excursia prelungită din Europa, ea s-ar putea să nu se materializeze, căci tatăl ei, bunul reverend, i-a cerut să nu se lăcomească și să împartă cei treisprezece mii de dolari frățește, adică în patru, iar suma care îi revine să fie pusă deoparte în caz că nu va primi bursă de la prestigioasa universitate la care vrea să se înscrie.
Clem, cel mai mare dintre frați, are douăzeci de ani și a plecat deja la universitate. Nu cu mult timp în urmă, el și Becky erau cei mai buni prieteni. Clem va cunoaște la rându-i una dintre cele mai puternice transformări până la finalul romanului. Își va repudia tatăl, acuzându-l de ipocrizie, iar din studentul silitor care era va deveni indolent. Clem va renunța la facultate și va pleca în America de Sud, unde, fără nici un ban și nici o dorință, va sta doi ani muncind pământul în cele mai neprielnice condiții. Apoi se va întoarce, numai ca să constate că Perry s-a țicnit, Becky a devenit mamă, înstrăinându-se total de familie, mama lui a slăbit și fumează țigară de la țigară, iar tatăl său a devenit și mai fervent religios decât era oricum.
Ca și în romanele anterioare, Corecții, Libertate, și Puritate, Franzen alege să se concentreze pe sondarea trăirilor interioare ale personajelor, precum și pe contradicțiile care se găsesc în fiecare dintre ele. Ce au în comun membrii familiei Hildebrand? Am putea spune că toți trăiesc o iluzie, fiecare în felul său, dar același lucru l-am putea spune și despre America (pierderea războiului din Vietnam și abdicarea lui Nixon vor reprezenta momentul trezirii), cu diferența că, pentru familia Hildebrand, trezirea din iluzie va surveni mai devreme.
Iluziile unei familii
Pentru Russ, marea iluzie a fost chiar mariajul său. Tânăr și neexperimentat lumește, s-a căsătorit cu prima femeie cu care a descoperit plăcerile sexului și a iertat-o când a aflat că, spre deosebire de el, ea nu mai era virgină. De fapt, doar s-a iluzionat c-a iertat-o. În realitate, toată viața i-a purtat pică, iar acum, la 47 de ani, vrea să i-o plătească, înșelând-o cu Frances Cottrell. Apoi, mai există și iluzia că tot ce a făcut în viață a fost esențial bun. Russ nu poate concepe că deciziile lui pot face și au făcut și rău, mult rău. Va ajunge până la final să-și dea seama.
Perry trăiește cu o altă iluzie, una la polul opus. Simțindu-se vinovat pentru dependențele sale, Perry consideră că nu poate face nimic bun. Înzestrat cu un puternic sentiment de vină, dar și de ură de sine, Perry aproape că refuză să facă bine, deși tot ce i-ar fi trebuit ar fi fost mai puțină singurătate. Este incredibil cât de singur, cât de ignorat e Perry într-o familie atât de numeroasă. Până la finalul romanului va reuși performanța de a deveni centrul atenției întregii familii. Doar că în sens negativ.
Becky trăiește cu iluzia excepționalității. Ea este singura dintre copii pe care mătușa Shirley a cerut s-o vadă, ei îi va lăsa moștenire o mică avere, ea e de departe cea mai populară fată din școală, ea trebuie să fie iubita lui Tanner, ei viața îi va hărăzi reușite după reușite, ea va ajunge cel mai departe. Paradoxal, însă, Becky nu e o înfumurată, cum am putea crede. Dar iluzia rămâne intactă, chiar și atunci când, la doar nouăsprezece ani, devine mama unei fetițe și se căsătorește cu iubitul ei.
Primul volum al unei trilogii
Poate Clem e singurul care trăiește cu cele mai puține iluzii. În primul rând, nu trăiește cu iluzia excepționalității. Nu crede că i se cuvine nimic, nici un privilegiu, nici un beneficiu. Nu i se cuvine să fie scutit de a lupta în Vietnam, nici de a cunoaște suferința, durerea, lipsurile. Apoi, am putea spune că el nu trăiește nici cu marea iluzie a credinței în existența lui Dumnezeu. Credința nu se prinde de el, e ca un extraterestru coborât printre oameni. Rugăciunile i se par absurde, revelația o ficțiune, predicile un mare nonsens. Dar reușește totuși să-și păstreze respectul pentru oamenii care cred, chiar dacă el n-o face. Chiar și așa, nici el nu va fi scutit de a trece printr-o transformare. Dar poate că, în cazul lui, ea e benefică.
Marion a trăit dintr-o iluzie în alta. Când era mică, a trăit cu iluzia bogăției, dar aici n-o putem condamna, așa s-a născut, n-avea de unde să știe că lucrurile la un moment dat se vor schimba. A trăit apoi cu sentimentul că este responsabilă pentru căderea nervoasă a tatălui ei. Apoi, când s-a îndrăgostit de Bradley, cu iluzia că sentimentele îi sunt împărtășite și că, în curând, acesta îi va deveni soț. Că se va vindeca și căsătorindu-se cu Russ și, întemeind o familie cu acesta, își va lăsa în urmă trecutul, a fost o altă iluzie. Acum, la cincizeci de ani, își dă cu adevărat seama că nu a depășit niciodată obsesia sa pentru Bradley, că Russ n-a iertat-o niciodată pentru faptul că nu era virgină când s-au cunoscut și că tragedia lui Perry într-un fel i se datorează.
Toate personajele suferă profunde transformări/ deziluzii și, pentru că Crossroads e primul roman dintr-o viitoare trilogie a familiei, nu putem fi decât nerăbdători să vedem ce se va alege de ele în volumele următoare. În sfârșit, Franzen admite că a scris un roman de familie, lucru pe care s-a încăpățânat să-l nege în privința celorlalte.
Romanul Intersecții, în traducerea Alexandrei Coliban, este în curs de apariție la Editura Polirom