Internațional  -  Dragos Cojocaru  -  

Este o poveste atât de ciudată încât nu poate fi decât reală, spun cronicarii cărții The Stasi Poetry Circle, scrisă de către Philip Oltermann, șeful secției germane a cotidianului „The Guardian“.

Povestea, puțin cunoscută, este cât se poate de adevărată și a fost scoasă din arhivele fostei RDG de către Oltermann: în plin Război Rece, din primăvara lui 1982 și până în iarna lui 1989, un grup de ofițeri superiori ai poliției secrete Stasi, ofițeri însărcinați cu propaganda și ofițeri vamali, s-au întâlnit la fiecare patru săptămâni la Casa de cultură a Regimentului de gardă Dzerjinski, la Berlin, într-o sală împodobită cu portretele lui Lenin și Erich Honecker. Scopul acestor întâlniri? Pur și simplu un cenaclu în care ofițerii scriitori învățau poezia sub numele de Cercul muncitoresc al ce­kiștilor scriitori. CEKA este abre­vie-rea de la Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Con­trarevoluției și a Sabo­tajului.

Opera lor a fost chiar și publicată în câteva volume, unul dintre acestea, Noi despre noi, ajungând în posesia lui Oltermann. „Părea ceva desprins din Monty Python”, spune ziaristul. „Cum de poliția secretă, sinonimă cu suprimarea gândirii libere, a ajuns să scrie poezie?“ Încet-încet, arhivele RDG au dezvăluit întreaga poveste.

În anii ’70, șefii RDG s-au declarat îngrijorați de numărul relativ mic de cetățeni care citesc schöne literatur, ceea ce, în opinia lor, însemna „o problemă cheie“ pentru țara socialistă. „Numai 35% din populație citind Goethe și Pușkin era insuficient: în Germania de Est numărul cititorilor trebuia să crească la 90%, și asta în numai 5 ani“, spune Oltermann.

Un decret din 1973 anunța că fabricile trebuie dotate cu o bibliotecă de cel puțin 1.000 de volume și un bibliotecar, iar uzinele foarte mari, cu 10.000 de angajați, cu biblioteci de până la 30.000 de cărți. Producția de carte trebuia să crească cu 4-5% anual. Politica aceasta, se pare, a avut efecte: un studiu realizat după căderea Zidului arăta că elevii est-germani citeau considerabil mai mult decât cei din Germania federală.

În același timp, la inițiativa intelectualilor comuniști cu influ­ență politică ce împărtășeau o viziune utopică, în care creația literară trebuia să creeze con­dițiile sociale socialiste, nu numai să le reflecte, conducerea RDG a lansat, încă din 1959, un program gândit să reducă distanța dintre clasele muncitoare și intelectualitate: scriitorii trebuiau trimiși în fabrici să predea „meseria“ lor tovarășilor muncitori, în așa-zise Cercuri ale muncitorilor scriitori. Iar poliția secretă s-a aliniat și ea acestei tendințe: primele referiri la Muncitorii cekiști și la „serate lirice“ apar în arhive încă din 1961.

Toate aceste „serate“ au rămas sporadice vreme de două decenii, dar, în 1982, conducerea Stasi a decis că „trebuie să își profesionalizeze“ cercul de poezie. Sarcina aceasta i-a revenit lui Uwe Berger (foto sus), un poet laureat, cu o bibliografie de 20 de antologii și romane. Vreme de aproape un deceniu, Berger, ca șef al cercului, s-a achitat de sarcină și chiar mai mult. Asta fiindcă, spune Oldermann, nici măcar ofițerii partici­panți la ședințele de cenaclu nu știau că Berger era de 12 ani unul dintre „cei mai productivi informatori“ din lumea literară est-germană (Oldermann a văzut șase dosare a câte 350 de pagini fiecare pline de note informative).

Pentru această „muncă“, poetul a fost chiar recompensat în 1982 cu o medalie militară de către Stasi. În fruntea cercului, Berger, urmând directive conducerii, a început să îi spioneze chiar pe ofițerii din cercul de poezie. Se poate avea încredere în acești ofițeri? „Un soi și mai profund de paranoia în miezul poliției secrete est-germane: o suspiciune instinctivă față de ei înșiși și față de creativitatea literară pe care părinții fondatori ai RDG o plasaseră în inima statului comunist“, comentează Oltermann.