Am trecut și eu prin boală (urâtă boală), așa că era să se încheie Jurnalul. Totuși, în mod surprinzător, am supraviețuit. Deci: continuăm.
Luni, 21 februarie
Ce voiam să întreb: mai există vreun proiect pe lume, unul singur, care să nu fie inedit?
Mă intrigă de ani de zile Coloana Infinitului de pe Valea Prahovei, de ce să mergi acolo la autoturism de mai mult de două ori în viață, când știi ce urmează? Ca să ce? Frumoasa definiție a prostiei e să faci de mai multe ori același lucru și să aștepți rezultate diferite. Din fericire la noi în țară nu se aplică, România fiind exceptată de toate cele, ca Bulgaria. Dacă fiecare individ uman care și-a pierdut timpul în Coloana Infinitului de pe Valea Prahovei ar fi acordat un minut să dea, să zicem, mâna cu Ministrul Transporturilor, să zicem să dea mâna cu mâna lui Șică, la vremea lui, ar fi avut sens. Mă rog, poate nu doar mână cu mână, ci și mână cu obraz. Dar așa? Coloana Infinitului se va lăsa moștenire, e îmbucurător să știi că sapienșii carpato-danubiano-pontici de peste trei sute douăzeci și patru de ani își vor trece viața tot între Posada și Comarnic, întru relaxare.
O notă de acum doi ani, de când cu domnul sculptor Brâncuși: „Sper să apuc ziua (mai ales că nu e departe) când Mihăiță Piticu îl va endorsa pe George Enescu, Lili Esca pe Emil Cioran și cântărețul chel Marcel Pavel pe Eugen Ionescu“.
Duminică, 20 februarie
Sunt în Insulele Canare, aici trăiesc eu acum. Așa. Și ce văd pe internet? „Un nou proiect de țară“, titrează presa vlahă, ia să vedem, ia, ce proiect de țară e iar în țara natală, aceste cuvinte mă ațâțară, când colo, desigur, ete fleoșc, nu știu ce ministru zice să facem un avion românesc, iată, acesta e proiectul de țară, uau, bravo, de ce să nu facem și vapoare, submarine vioaie, să intrăm, poate, și pe piața de cimpoaie, vai de noi iară, proiectul de țară.
20 februarie 2015. Acum șapte ani. Scriam așa: „Și tare mă tem că această numire a lui Hellvig în fruntea noii Securități să nu fie doar începutul împăierii în viu a noului nostru președinte ales“. Bineînțeles că am avut dreptate.
Peisajul „cultural“ este atât de jalnic în România, încât orice prost în drum care are și el ceva de „zis“ despre o carte devine, peste noapte, hocus-pocus, o voce de luat în seamă. Dacă zice de bine, desigur. Câtă pleavă s-a putut strânge și sub acest preș care a fost cândva literatura română! Bine că măcar n-am fost niciodată parte din acest laudatio în cerc.
Și, desigur, mai sunt și nuiștii. Nimic nu le ajunge la nas nuiștilor, deși dacă îi iei la scuturat nu cade din ăștia nici Punguța cu doi bani. Șarlatani de două parale într-o cultură mai mică decât bulgăreasca, dar plină de moftangii, Nenea să ne judece. Papagali fără rușine care pozează inclusiv în „critici“, Dumnezeule mare. Gunoi și valahíe fără margini.
Copiii baronului Cosma arată exact ca județul Prahova condus de Cosma. Uitați-vă la ei: așa e și moșia, ca baronul și odoarele. De ocolit.
Una dintre cele mai frumoase harfe ale nebunului de Dali e că umbla pe străzile din New York cu un clopoțel asupra sa și dacă vedea că trece un trecător fără să-l bage în seamă suna din clopoțel pentru a-l face atent la el. Vorbea despre sine doar la persoana a treia și în ultimii ani, când îi filau deja toate cele, nici nu se mai obosea să-și spună Divinul Dali, zicându-și mai simplu: Divinul. Bravo.