În mai multe nuvele ale lui Isaac Bashevis Singer apar personaje cărora obiectele le joacă feste. Rabinul dintr-un shtetl sau emigrantul care acum îmbătrânește în Manhattan constată că ochelarii se ascund de ei, iar creioanele se îndepărtează tiptil, refugiindu-se în locuri inaccesibile. Vina e dată pe câte un demon minor, care nu a meritat o misiune mai înaltă și se resemnează să activeze în domeniul sâcâielii.
O proză scurtă a lui Saramago pleacă tot de la ideea unui fel de grevă a obiectelor, care își rănesc proprietarii, refuză să mai funcționeze sau dispar cu totul. Chiar dacă la Saramago e vorba de altă miză și alte implicații, ușa din proza lui ne amintește că degetele fiecăruia dintre noi au avut măcar o dată contact cu o asemenea ușă, surdă la dreptate și adevăr.
În literatură este însă teoretizată de mult o asemenea perfidie a lucrurilor. Fr. Th. Vischer i-a dedicat un (fel de) roman apărut în 1879, în care e vorba tocmai despre „die Tücke des Objekts“ (viclenia obiectului): toate lucrușoarele din viața noastră de zi cu zi, spune el, duc război împotriva noastră. De la pachetul de țigări la periuța de dinți, toate ne pândesc în permanență cu șiretenie, punând la cale șmecherii evazioniste, plănuind încurcături. În roman, primul exemplu ține de viclenia unei chei, care se ascunsese sub piciorul sfeșnicului de pe măsuță, în a cărui scobitură se potrivea perfect. Eroul înnebunește căutând-o jumătate de oră. Urmează foaia de hârtie care alunecă de pe birou și plutește încoace și încolo, evitându-și proprietarul cu mișcări batjocoritoare și grațioase. Și alte descrieri similare.
Încă mai veche este așa-numita (destul de impropriu) „revoltă a obiectelor“ în mitologia precolumbiană. Tema e atestată din lumea mayașă până în cultura Moche din Peru și, în această variantă, pare să fie proprie Lumii Noi, deși altminteri mai toate mitologiile cunosc într-o formă sau alta ideea unei răsturnări a ordinii naturale. Două vase pictate produse acum 1.500 de ani (azi în colecțiile Moche din Berlin și München) și frescele de pe câțiva pereți ai templului de la Huaca de la Luna ilustrează această temă. Sunt compoziții haotice, pline de obiecte de tot felul, adesea greu de recunoscut, din care ies mâini, picioare și chiar capete (cam ca la cărțile de joc din ilustrațiile la Alice în Țara Minunilor). Pietre de râșniță, fusuri, coifuri, scuturi și bâte antropomorfizate fugăresc oameni (înarmați la rândul lor, sau goi), îi iau de păr sau îi leagă cu frânghii. E clar că aici nu mai e vorba de o simplă malițiozitate a obiectelor, ci de o răzbunare dură a zeilor, prin intermediul lor, pentru impietatea oamenilor.
Din fericire, confruntările noastre cu obiectele sunt, în comparație, mai degrabă benigne. Rătăcirea telefonului a ajuns aproape o mică sursă de satisfacție, pentru că în loc să-l cauți înnebunit, te loghezi pe icloud, te duci la find my iphone, apoi la play sound, și așa afli, prin intermediul unui satelit, că telefonul se afla lângă tine sub plapumă. E adevărat că nu toate obiectele au putut fi prevăzute cu posibilitatea de a țiui în caz că uităm pe unde le-am pus, iar mașinile de spălat au încă obiceiul de a crea, din patru perechi de șosete, unsprezece șosete desperecheate. Dar, atâta timp cât telecomanda merge, nu se pune problema unei revolte.