Asadar, justificarile fiind scrise, o sa adaug aici si eu citeva zeci de rinduri despre romani, romanism si specificul romanesc. Ma gindesc la un tip de atitudine pe care o intilnim atit de des la romani (inclusiv la noi insine), una imposibil de trecut cu vederea. E ceea ce as numi buricocentrism, sentimentul ca noi, cei de aici, sintem buricul Pamintului, si ne contemplam romanitatea exact asa cum unii maestri ai meditatiei isi contempla ombilicul.
Buricocentrismul e trait adesea inconstient, mai degraba cu naivitate decit cu trufie. Spre lauda noastra, nu e vorba de un buricocentrism absolut, ci de unul relativ: nu ne consideram cea mai importanta cultura sau natiune de pe glob (ba chiar cersim recunoastere in stinga si in dreapta), dar ne sintem extrem de suficienti noua si orice semn de recunoastere din exterior ne intareste aceasta suficienta.
Prima oara m-am gindit la asta la inceputul sederii in Statele Unite, cind Alina si cu mine ne-am trezit asaltati de intrebari ale americanilor despre Romania. Cum e tara noastra? Cum se traieste la noi? Ce e specific Romaniei? Era o curiozitate reala, autentica si foarte naturala, iar noi am raspuns cu placere. Cu foarte mare placere. Ne placea sa vorbim despre noi, despre romani si Romania. Abia dupa citva timp am simtit discrepanta: iata-ne in strainatate si vorbind despre noi, romanii. Numai ca atunci cind un strain vine in Romania, indiferent de unde ar veni el, primele noastre intrebari nu sint despre lumea lui, despre spatiul de unde vine, ci tot despre Romania: cum i se pare tara noastra, femeile sint frumoase, nu-i asa, cum sint romanii, sintem ospitalieri, ii place de noi… ? Nu ne intereseaza ceilalti, ci doar ce cred ei despre noi.
Aici se ascunde si un complex cultural de inferioritate, care ne impiedica sa ridicam privirea dinspre ombilicul autohton, de frica sa nu ne facem de ris, si ne sileste sa cautam mereu confirmari in exterior. Bineinteles ca firile mai slabe cad intr-un buricocentrism absolut, care naste elucubrante teorii pseudostiintifice de tipul celor vehiculate de tracisti: noi nu sintem urmasii Romei, ci romanii sint urmasii nostri, Romania e centrul energetic al planetei, proto-romanii sint descoperitorii scrisului, proto-proto-romanii sint descoperitorii vorbirii articulate si asa mai departe.
Interesul asta exagerat si exclusivist fata de noi insine are in el ceva tribal, de comunitate izolata si speriata. Din fericire, o astfel de atitudine in fata lumii exterioare (exterioare Romaniei si romanilor, bineinteles) are un grad de incidenta mai redus in rindul tinerilor educati in perioada postrevolutionara. Asadar, ar putea fi vorba de o trasatura nationala retrograda si aflata pe cale de disparitie – ceea ce o face cu atit mai interesanta. Pe de alta parte, asa retrograd cum e el, buricocentrismul ne apropie – paradoxal – de o alta natiune, mult mai mare si mai mindra de forta ei, dar la fel de suficienta siesi: natiunea americana.
Desigur, romanii nu au la dispozitie teritoriul fizic al Statelor Unite. Romania nu e o jumatate de continent, pe care sa o strabati cu senzatia ca strabati o lume. Dar noi nici n-avem nevoie de atit de mult spatiu. Traim din plin in buricul nostru mic.