Tizul și prietenul meu, Mitică al lui Didu din Ionești, zis Pașa, avea o vorbă pe care o trântea ca un diagnostic sec atunci când – la întrunirile noastre din barul poreclit „Virtute“ – cineva lăuda prea mult vreo trupă cu un disc oarecare, vândut însă, prin cine știe ce miracol, în milioane de exemplare: „Ăsta e un fel de abba-laba!“.
Trimiterea poate fi la fel de obscură ca o sentință gnostică; dar dacă știi că emitentul făcea alergie la muzica trupei ABBA, pe care o taxa totdeauna cu sus-pomenita expresie de ocară, sigur înțelegi ce voia el să spună: anume, că ABBA transformase rockul într-un soi de autoerotism, o muzică ușoară de ascultat fără pericol să-ți scrântești creierul încercând să pricepi „ce și cum în chestia puțurilor cu petrol“ (altă zicere parodică a tizului, în fapt o replică dintr-un film românesc al cărui titlu îmi scapă).
Într-adevăr, succesul cvartetului suedez (în realitate o adevărată corporație de produs șlagăre) nu poate ascunde evidența: folosind toate mijloacele specifice rockului, ABBA a reușit să banalizeze esența lui, accentul fiind pus pe plăcere, nu pe reflecție. Orice piesă ABBA te încântă, sună perfect, nu are nici o secundă greșit executată etc. Dar nu te face deloc să gândești, chiar dacă refrenul îți stăruie în minte ani la rând.
Lecția ABBA pare să fi fost însușită de toate trupele scandinave de succes, adunate sub eticheta aproximativă, dar cuprinzătoare de heavy-metal nordic. Determinantul expresiv al genului în cauză este verbul „a plăcea“: fără dubiu, toate aceste formații urmăresc și reușesc să placă unui public mondial, indiferent cum și despre ce ar cânta. Cu vocaliști tenori care își contorsionează vocea în volute disperate, cu soprane refuzate în ansambluri oficiale de operă, însă câștigătoare de glorie eternă printre rockeri, cu soliști cărora le-a intrat microfonul în beregată și urlă disperați să-l dea afară, trupele nordice se lipesc de urechile ascultătorilor în momente dintre cele mai neașteptate. Mi s-a întâmplat și mie cu albumul finlandezilor Amorphis – Tales from the Thousand Lakes, din 1994, primit la începutul anului următor, copiat pe casetă audio după varianta CD-ului german. Mă chinuia pe-atunci o discopatie lombară (nici azi vindecată complet), iar vocea lui Tomi Koivusaari m-a scutit de multe răcnete: când îl auzeam, durerea greu de ucis îmi trecea instant! Și mă resemnam cu versurile chitaristului Esa Holopainen, din piesa Forgotten Sunrise:
Once I had a mind
And thoughts was given
But nowadays, in this evil age
All my sense is somewhere else
Greu să uit iarna și primăvara acelui an, câinos pentru mine! În 1996 am primit copia următorului disc Amorphis, Elegy. După mai bine de-un sfert de veac, nu-mi reamintesc nici o frază muzicală, dar imaginea copertei e neștearsă din memorie, mă încântă și mă fascinează precum puține altele din sfera metalică. De ce, nu știu! Chestie de… plăcere, presupun!
Au trecut anii și ce pot spune că s-a adunat în urmă e ceva amorf și plăcut, un teritoriu, un spațiu sau o planetă înconjurată de-un halou multicolor care se mișcă la impulsul vreunui refren sosit pe neanunțate. Cum ar fi:
The days they followed each other
Nights defended our dreams
With the seasons grew our circle
And we knew we’d found our place.
Sunt câteva rânduri din prima piesă, Northwards, a celui mai recent disc Amorphis – Halo (2022, Atomic Fire GmbH). N-o să afirm că m-a dat pe spate. Genul acesta muzical, foarte melodic, nu mă atinge mereu la nervul responsabil cu sensibilitatea. Albumul de față, ale cărui pasaje îmi amintesc de altele, n-a „intrat“ de două ori, încercându-l în zile diferite. Poate că nu (m)i-am aflat locul?!