Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Rebarbor, o recuperare  -  

Cu un titlu intrigant, Rebarbor, dar tocmai de aceea atrăgător, după un autor și el purtând un nume puțin obișnuit și necunoscut publicului larg, Alexandru Monciu-Sudinski, spectacolul cel mai nou de pe afișul Teatrului Odeon din București are un număr de atuuri incontestabile. Dar ridică și niște semne de întrebare. Încep cu primele.

Atuuri. Puține sunt exemplele repertoriale de recuperare a celor câteva, nu foarte multe, piese de teatru sau scrieri literare anatemizate de cenzura ideologică, cu semnatari siliți să nu mai scrie și să se autoexileze. Alexandru Monciu-Sudinski e unul dintre ei.

Pe scurt: absolventul de Filosofie, a scris trei cărți publicate în anii ’70 – Caractere, Biografii comune (interviuri), Rebarbor (pro­ze scur­te); ultima a fost scoasă de pe piață și topită după ce prozatorul s-a solidarizat cu un coleg luat în vizor de Securitate; a emigrat în Suedia, pi­erzându-și urma. Aura misterioasă și revelarea unei disidențe au condus la analize ale subversivității textelor sale, după 1990, iar acum Alexandru Dabija a făcut un spectacol pornind de la acestea.

Alexandru Monciu-Sudinski a mai fost pe scenă la Teatrul Giulești, cum se numea odinioară Odeonul de azi, într-o montare în regia lui George Bănică (1976, Caractere). În premiera de la mijloc de februarie, Dabija s-a concentrat tot asupra unor figuri sociale, oameni din vremea când Nicolae Ceaușescu era în plină ascensiune a puterii.

O defilare de indivizi comuni

Sunt 12 tablouri alese din toate cele trei volume ale lui Monciu-Sudinski, focalizând în registru absurd-ironic asupra unor tipologii definitorii pentru rânduielile sociale de până în 1989, purtându-ne prin satele, uzinele, șantierele, școlile de corecție și cenaclurile de-atunci. E o defilare de indivizi comuni pe care ideologia vremii i-a promovat sub emblema „omul nou“ și pe care autorul îi botează Grozea, Cățoiu, Năslău, Stan Pă­pușă, Plătică, Vânău etc.

Într-o scenografie voit săracă (Andrada Chiriac), cu numai câteva elemente de decor (o schelă, un perete tapetat cu pantaloni sărăcăcioși, o masă, un pat și câteva scaune), toate mobile, centralitatea le este rezervată personajelor care reactivează fragmente ale trecutului nostru recent și actorilor care le interpretează: Antoaneta Zaharia, Elvira Deatcu, Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Mihai Smarandache, Cezar Antal, Matei Arvunescu. Plus regizorul tehnic Dan Iosif, dezvăluind prin propria prezență o parte din culise, și roboțelul Alpha Minie, un soi de instanță care-i urmărește și îi ia la întrebări pe protagoniști (cu o identitate mix de IA, reporter, reprezentant al autorității dictatoriale care anchetează etc.).

Misiunea creativă a inter­preților a fost stimulatoare artistic. Cu toții au avut de ipostaziat în lanț mai multe personaje diferite ca structură dramaturgică și le-a reușit tuturor extrem de bine. Au construit riguros scenele colective, integrând în unison in­dividualități ficționale, și s-au desprins din ele firesc, decupând o galerie ce populează lumea apu­să a unui totalitarism de tristă amintire istorică.

Știința povestirii și capacitatea ei evocativă

Antoaneta Zaharia a mers pe expresivitatea mimică, pe comentariul corporal-gestual atunci când n-are replică, și pe o abordare energic-nuanțată a partiturilor verbale. Elvira Deatcu impune un joc reținut, în acord cu datele caracteriale ale femeilor care prind viață teatrală cu atât mai evident cu cât actrița le dozează fin trăsăturile definitorii. Alina Berzun­țea­nu creionea­ză precis o paletă de tovarășe cu o perspectivă de viață simplă, la nivelul cotidia­nității, care-au învă­țat rapid, prin dresajul de la învățământul politico-ideologic ce anume e voie de spus și ce nu în fața unui microfon. Marius Damian se dezlănțuie controlat nu numai pe comicul care-i vine atât de bine, cât și pe dramatic, în variații interpretative bine articulate solistic. Mihai Smarandache joacă intens forța brutală a muncitorului calificat și a tânărului de la școala de corecție.

În Terasamentul, prin știința povestirii și capacitatea ei evocativă reface o secvență cumplită de cruzime asupra animalelor, iar când cântă piesa folclorică Bălălău băiatu’ mamii etalează o combinație hazlie de implicare emoțională și căptușeală de sarcasm. Cezar Antal e convingător la fiecare apariție actoricească și de expresivitate sonoră, în Figurantul din episodul de teatru clasic ori în Țăranul din Glimboca răspunzând candid cu inserturi ideologice la întrebările reporte­riței. Iar Matei Arvunescu dife­ren­țiază ingenios în rolurile indivi­duale și se raliază ca suport în momentele de grup.

Semne de întrebare

Semne de întrebare. În ciuda uni­tății sale stilistice de ansamblu, Rebarbor e inegal pe tablouri; unele sunt animate, altele păcătuiesc estetic prin statica generată de non-teatralitatea scrierilor-sursă. Performanțele indiscutabile ale actorilor nu echilibrează rezolvarea în tonalități similare a bucăților literare selectate, motiv care obosește spectatorul în ultima treime a reprezentației, dominată de sen­zația de repetitivitate.

Când am ieșit de la teatru, la câțiva pași în fața mea doi tineri, o Ea și un El, schimbau impresii la cald. O să le folosesc opiniile, denotă spirit critic de sorginte empirică. Ziceau așa junii născuți în mod cert după ’89: „Nu prea am înțeles ce voia să spună scenariul“. Nu la coerența lui fragmentară se refereau (e o duzină de secvențe fără compoziție epică unite de atmosfera de fond a orizonturilor roșii, din a căror asamblare rezultă un puzzle social). Vizau faptul că realitățile acelea nu le spuneau lor nimic, nu-i sensibilizau în vreun fel. Rebarbor e o punere-n scenă la care vor rezona mai ales aceia care prin referințe personale au fost/ sunt legați de anii comunismului. Pentru ceilalți, în ciuda câtorva asemănări de subtext cu prezentul, propunerea teatrală va rămâne suspendată ca adresabilitate.