Veronica D. Niculescu: Acum chiar ca s-a intrerupt brutal! Ce e asta? Refuz sa scriu. Astept continuarea povestii, cufundata in fotoliu. Apoi spun si eu prima „nazdravanie amoroasa”, tot dintr-a sasea, si cum am invatat sa ma tem de propriile scrisori.
E.B.: A cincea am facut-o, ca si a patra, la scoala Mirzescu, de pe str. Socolei. Am fost facut pionier, cred ca din primul lot, la aceia carora li se da cravata de pionier de matase. Daca o pierdeai te da afara de la Pionieri! Prin a cincea a aparut si Instructoarea. O fata foarte tinara, cred ca de abia terminase liceul… Purtam pantaloni scurti, eram timid (insa deja stiam precis ce au femeile intre picioare… vazusem pe indelete la Belcesti, la domnisoara Dumitriu, intr-o vizita facuta impreuna cu parintii care, neatenti, m-au lasat intr-o camera unde dormea dezordonat domnisoara…), ma lua mereu in brate. O data, la un soi de serbare… sau ce o mai fi fost aceea, in fosta librarie Eminescu, deci in centrul Iasului, la inghesuiala, m-a catarat pe un picior de al ei, sa vad mai bine… tin minte fierbinteala coapsei… si cum ma tinea de subsuori, sus, deasupra capului buclat, sa zaresc totul… Dar mutindu-ne in centru, din clasa a sasea nu am mai vazut-o. Am intilnit-o in oras intimplator. Am fost amindoi fericiti. Spre seara am condus-o cu tramvaiul pina la periferie, chiar la capat. Probabil ca eram atit de trist, ca dinsa m-a adus, cu acelasi tramvai, in centru. Numai ca eu nu ma deslipeam de scaun. Si iar am dus-o pina la capat. Acolo figura s-a repetat, ne-am reintors cu acelasi tramvai… Si iar eu cu dinsa pina la periferie… A ris, a zis: Gata! Si m-am reintors singur. Taica-meu, probabil impins de mama, ma astepta la usa. Mi-a ars vreo 2-3 curele la fundul gol. Si… acelasi efect contrariu! Am iesit pe balconul interior, ce da spre curte, si am inceput sa fluier fericit… cu gindul la Instructoarea mea… Nu am mai intilnit-o niciodata… Dar atunci, mirata, si-a dat seama ca o iubesc ca pe o femeie…
Astept promisiunea ca povestesti „nazdravania amoroasa” din clasa a sasea!
V.D.N.: Nazdravania mea e legata tot de amintirea unei calatorii prin oras, dar nu cu tramvaiul, ci cu bicicleta. Aveam, in clasa a sasea, un prieten mai mic cu un an, un baiat din bloc. Pluteau fel si fel de lucruri intelese si neintelese intre noi… In acea dupa-amiaza de vara, am pornit cu bicicletele mai departe decit de obicei. Am trecut granitele cartierului, am coborit spre centru, minati de pofta: se deschisese patiseria „Miorita”, unde erau placinte cu brinza fierbinti!… Am lasat afara bicicletele si ne-am aruncat la placinte. Cit am stat, s-a pornit o furtuna teribila. Cum nu se mai termina, in cele din urma am decis sa pornim si asa. Am luat-o pe strazi ocolite, ne mai adaposteam pe sub copaci, hainele subtiri de vara se lipisera de noi, rideam… Am ajuns acasa tirziu, dar nu ne-am dat seama de asta decit cind ne-a intimpinat sora mea, cu ordinul sa ma duc imediat in casa, ca-i jale. Lipsisem, se pare, citeva ore bune. Mama facuse fel si fel de scenarii. Si intrucit nu voiam nici moarta sa spun ce-am facut, am sfirsit prin a fi pedepsita sa dau o declaratie scrisa, pe masa din bucatarie, cu detalii la minut, amintite printre lacrimi! Scrisoarea a fost inchisa in dulapiorul cu medicamente, mama amenintind ca i-o va arata tatei la urmatoarea abatere. Ce e „amoros” in toata povestea asta e chiar efectul pedepsei: fiind asa de rau certata, am inteles ca eram banuiti, eu si micul meu prieten, de cine stie ce chestii ciudate. Care, deci, ar fi putut avea loc intre noi! Abia asta ne-a deschis noi posibilitati…
(Va urma)