Cronică de carte  -  Ioan Alexandru Tofan  -  

Editura Polirom a finalizat în 2021 unul dintre cele mai frumoase proiecte editoriale din ultimul timp: ediția completă a corespondenței lui Descartes, în trei volume (2014, 2015, 2021). Cei care au lucrat la această carte (Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoș Vadana, Grigore Vida, Cristian Moisuc, Ovidiu Babeș, Florin Crîșmăreanu) au însoțit textul cu note bogate, studii introductive și cronologii absolut necesare înțelegerii.

Oricum le-am privi, volumele aces­tea sunt adevărate minunății, care s-au născut în ciuda unor proaste obiceiuri ale timpului nostru. Editurile de la noi sunt înspăimântate când primesc spre publicare o carte de filosofie de 200 de pagini, darămite una de aproape 3.000 de pagini; de obicei, autorii grăbiți sunt interesați mai degrabă să mimeze, în articolele pe care le scriu, o actualitate seacă, decât să se dedice aproape un deceniu traducerii și comentării textelor clasice. Depășind aceste rele obișnuințe, Cores­pon­dența lui Descartes a ieșit în lume și urmează să își trăiască, și la noi, destinul ei de carte.

Descartes și începutul modernității

Cu siguranță, în primul rând această carte se adresează cititorilor exersați în filosofie și inte­resați de modul în care s-a constituit proiectul metafizic al mo­dernității. Dar nu numai, voi încerca să arăt mai jos.

Descartes, „primul modern“, cum i s-a spus (oarecum simplificator), stă la marginea care desparte lumea medievală de cea a timpului nou, cunoscând deopotrivă un limbaj vechi și o exigență nouă a gândirii. În „Dedicația către Decanul și Doctorii prea înțelepți și străluciți ai sfintei Facultăți de Teologie din Paris” de la începutul Meditațiilor despre filosofia primă, Descartes semnează actul de naștere al filosofiei celei noi: „Am considerat întotdeauna că aceste două probleme, cu privire la Dumnezeu și cu privire la suflet, sunt cele mai importante dintre toate cele care trebuie să fie demonstrate mai degrabă cu argumentele filosofiei, decât cu ale teologiei“. Adică ajutându-ne de „rațiunea naturală“.

Regulile sale, metoda care mai târziu se va numi „carteziană“, rolul cogito-ului sau rescrierea argumentului ontologic sunt gesturi ce țin de acest nou început al filosofiei. Unul care nu uită niciodată lumea pe care o părăsește și căreia îi vorbește încă limba; dar care cunoaște alte exigențe și criterii.

Mai multe lecturi

Ce ne poate spune această co­respondență despre gândirea modernă? Întâi de toate, ea permite identificarea unor presu­poziții, înțelesuri, consecințe surprinzătoare sau chiar formulări greu de găsit în cărțile filosofului: în primul rând, pentru că aici ele se nasc într-un exercițiu comunicativ, în raport cu personaje concrete (și diferite între ele), nu în urma exer­cițiului solitar al gândirii.

De exemplu, în scrisoarea din 6 iunie 1647 către Pierre Chanut, ambasadorul francez la curtea suedeză, Descartes răspunde la întrebarea „privitoare la cauzele care ne îndeamnă adesea să iu­bim o persoană mai degrabă decât pe alta înainte de a-i cunoaște meritele“. Ca să facă acest lucru, apelează la distincția minte-trup și la diferența lor substanțială. Când înclinația de a iubi provine din trup, ea ține de felul contingent în care un obiect sau o persoană ajunge să ne afecteze. De exemplu, povestește Descartes, dacă în copilărie fusese îndrăgostit de o fetiță „puțin sașie“, mai târziu prezența acestei „particu­larități“ la alte persoane îl făcea să se îndrăgostească. Reflectând în­să, a recunoscut trăsătura ca fiind un „defect“, iar mecanismul îndrăgostirii s-a defectat.

Raportul dintre pasiune și reflecție care îl va preocupa pe filosoful francez până la ultima sa lucrare, Pasiunile sufletului (1649) nu putea avea o ilustrare mai nimerită. Și consecințe mai triste, desigur. Pe de altă parte, încli­națiile care „purced din minte sunt reciproce, ceea ce nu se întâmplă adesea în cazul celorlalte“. Această idee de reciprocitate poa­te fi o importantă resursă de problematizare filosofică, iar incompleta argumentare specifică stilului și constrângerilor epistolare fac cu atât mai seducătoare acest exercițiu.

Corespondența lui Descartes mai are însă o funcție. Ea îl poate plasa pe gânditor în raport cu cei din aceeași tagmă. De exemplu, corespondența purtată cu Marin Mersenne este una dintre cele mai importante resurse pentru înțelege­rea gândirii carteziene, atât prin întâmpinările și răspunsurile care urmează publicării Meditațiilor despre filosofia primă, cât și prin clarificările punctuale pe care le aduce Descartes cu diverse ocazii. La fel se întâmplă și cu scrisorile dintre filosoful francez și abatele Claude Picot, traducătorul în franceză al Principiilor filosofiei.

În acest punct, însă, expli­cațiile oferite de editorii cores­pondenței sunt necesare, întrucât distincțiile și semnificațiile implicite în dialogul epistolar nu sunt mereu evidente. De exemplu, studiul consistent al lui Florin Crîșmăreanu, din finalul celui de-al treilea volum, tratează despre felul în care sunt văzute conceptele metafizicii scolastice în corespondența lui Descartes. În acest sens, este analizată o scrisoare „către X“ din 1645 sau 1646, în care este pusă problema raportului dintre esență și exis­tență. Intrând într-o aparentă polemică cu felul de a vedea lu­crurile specific scolasticii, Descartes preia, după cum arată Florin Crîș­măreanu, terminologia și chiar exemplele lui Francisco Suárez, marele sistematizator al Școlii, pentru a le clarifica și integra în propria sa filosofie. Un gest important, întrucât, încheie Descartes scrisoarea, „aproape toate controversele Filosofiei nu provin decât din faptul că nu ne înțe­legem bine unii cu alții“. Și tocmai în acest moment important, când lucrurile sunt pe cale să se lămurească, filosoful se scuză pentru că trebuie să încheie epistola, deoarece „Mesagerul este pe cale să plece“. În ciuda finalului deschis, datorat contingenței gestului epistolar, Florin Crîșmărea­nu insistă asupra faptului că „înrâurirea lui Francisco Suárez, acest spiritus rector al filosofiei scolastice, asupra lui Descartes a fost una semnificativă“.

De aici provine și atitudinea comentatorilor atenți de a problematiza teza radicalității începutului modern al filosofiei. Étienne Gilson arătase deja, cu Index scolastico-cartésien, faptul că în istoria filosofiei nu poate fi vorba despre rupturi propriu-zise. Deși gândul cartezian este unul nou, limba în care se formulează este, cum spuneam la început, încă o limbă a trecutului, a marii metafizici a Școlii.

În intimitatea unei vieți de filosof

Pe lângă resursele inestimabile pe care le oferă pentru înțelegerea filosofiei carteziene, cele trei volume de corespondență permit cititorului și o discretă privire în intimitatea marelui filosof. E drept, scrisorile cuprinse în aceste volume nu sunt bogate în mărturii personale sau destăinuiri. Descartes este discret și se orientează mai degrabă spre discutarea unor probleme, decât spre „mărun­ți­șurile“ de zi cu zi. Totuși, câte un ton sau câte o relatare pot face să se ivească, în spatele ideii, și viața celui care gândește.

La sfârșitul vieții, de exemplu, Descartes îi scrie contelui de Brégy: „nu că nu aș avea tot o râvnă cât se poate de deplină pentru a o sluji pe Regină (…). Dar nu sunt aici în elementul meu și nu-mi doresc decât liniște și tihnă, bunuri pe care cei mai puternici Regi ai lumii nu le pot da celor care nu știu să și le ia ei înșiși“. Liniștea și tihna Medi­tațiilor nu sunt, așadar, un simplu cadru formal al textului; ele pot figura, înțelegem din această scrisoare, între condițiile de posibilitate ale vieții filosofice ca atare.

Galerie foto