„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Continentul scufundat. Conversații despre trecut, ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu, interviuri realizate de Mihaela Udrescu, prefață de Cătălin Pavel, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Institutul acesta [de Arheologie] era foarte mic. Institutul s-a desprins de Institutul de Istorie și a devenit Muzeul Național de Antichități, ceea ce era normal, pentru că este cea mai veche instituție din țară, înființată în 1834. Gheorghe Ștefan a fost întâi decan la Facultate, apoi directorul Institutului. În continuare era foarte mic, iar în 1956, când a fost un fel de an de deschidere, a fost numit Condurachi director. Ăsta a fost un lucru foarte bun: înființarea Institutului sub forma aceasta diversificată de institut de cercetări, cu multe branșe tehnice. Institutul a fost bine făcut de Condurachi, pe structura lui Vladimir Dumitrescu. Am spus mai demult că Vladimir Dumitrescu, în anii ’40, când a fost director, a dotat Muzeul Național de Antichități cu o serie de servicii care vor rămâne mai departe în Institutul de Arheologie – serviciul de redacție, serviciul de restaurare metale, serviciul de restaurare ceramică, serviciul de desen, serviciul foto, astea toate existau deja, iar Condurachi, când a înființat Institutul, n-a făcut decât să le restructureze sub formă de secții și să le dea un oarecare aplomb. Deci Institutul de Arheologie se formează oarecum simplu, de la sine. În același timp, un an după aceea, Condurachi face acest lucru extraordinar, înființează revista „Dacia“. Revista „Dacia“ renaște.
M.U.: „Studii și Cercetări de Istorie Veche“ în ’50 și „Dacia“ în ’56.
P.A.: În ’57. „Dacia“ fusese înființată de Pârvan, și cu mult succes, mi se pare că era și coeditată cu o editură franceză, într-un format mare, într-o tipografie bună, litere frumoase, planșe frumoase, deci prestigioasă. Și Condurachi reface această „Dacia“, noua serie, cum se numea și cum se numește și acum. Întâi și-ntâi o reface și este în limba franceză, într-o formulă internațională, ceea ce în 1957 era deja un lucru destul de curajos. Pippidi, de pildă, era un om foarte bine, dar nu și-a făcut corpusul de inscripții decât în limba română, care a apărut mai târziu, pe când Condurachi a făcut „Dacia“ în franceză și asta a lansat revista asta care în momentul de față e în absolut toate bibliotecile de pe glob.
M.U.: Mai apare?
P.A.: Cum nu? Trei volume au apărut acum, unul după altul, foarte frumoase, a întârziat câtva timp și acum au ieșit două volume și acum iese al treilea, numerele 44, 45, așa ceva. Și al doilea lucru curajos care s-a întâmplat: a dedicat-o cu un omagiu lui Vasile Pârvan. Trebuie să spun că cultul lui Pârvan, care era mare, era extins între cele două războaie mondiale. Am spus că i s-a dat și o coloratură verde, evident, dar era o personalitate foarte iubită de cultura românească, de oameni care nu erau legionari, de pildă Vianu, a și scris despre el, era foarte marcat de Pârvan. Acest cult al lui Pârvan trece printr-o eclipsă. Și în 1950 să citezi Pârvan era oarecum, nu interzis, dar în orice caz nu era bine văzut. Până când, la acea ședință mare cu Roller, de față cu toată echipa arheologică din România, Vulpe a relansat cultul lui Pârvan. Și Condurachi a pus primul număr din această nouă serie a revistei „Dacia“ sub semnul lui Pârvan. Astea sunt două lucruri remarcabile. „Dacia“ nouă este mai amplă decât cea veche. „Dacia“ veche era în special un foarte bun jurnal de săpături. Erau multe săpături făcute și erau prezentate sub formă de rapoarte de săpături în „Dacia“. „Dacia“ nouă reflectă și schimbarea de generație, pentru că nu mai apar rapoarte de săpături decât foarte rar, apar în schimb studii, studii care se întind de la paleolitic, unde oficia Constantin Nicolaescu-Plopșor, până la Evul Mediu, unde scria Nestor, pentru formarea poporului român. Și, evident, cu un accent foarte mare pus pe arheologia clasică și pe preistorie. „Dacia“ devine așadar o revistă mare și cu un foarte mare ecou în străinătate. Eu, care am condus „Dacia“, am încercat să fac unele noi contacte cu alte edituri și am constatat în Italia, de pildă, că „Dacia“ era vândută la anticariat la un preț enorm. Nu-mi aduc aminte exact și nu vreau să dau o cifră falsă, dar se vindea foarte scump, pentru că era o revistă mare, formatul acesta in quarto, groasă, de cel puțin patru-cinci sute de pagini, bine ilustrată, fără poze color, foarte rar poze color. În schimb, aici, „Dacia“ se vindea cu un preț ridicol, adică cu 60 de lei. Și atunci, comerțul cu „Dacia“ era înfloritor, pentru că editura punea mâna, toată vremea s-a întâmplat așa, pe un număr mare de exemplare, care erau vândute în străinătate cu un preț foarte mare. Când am tranzacționat cumpărarea revistei mele noi „Il Mar Nero“ la editura Habelt de la Berlin, în 1990, am văzut în biroul redactorului-șef un teanc enorm de „Dacia“, ultimul număr, și l-am întrebat: „Cum l-ați procurat?“, pentru că nu exista un releu oficial de vânzare a revistei. Se făcea prin Rompres filatelia, foarte prost, mizerabil. Am întrebat: „Cum ați obținut?“. „A, foarte simplu: cunoaștem pe cineva în Editura Academiei.“
CARTEA
Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.
„O ego-histoire povestită de unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români, Continentul scufundat este o apologie pentru o știință voioasă, un manifest împotriva cunoașterii încruntate.“ (Cătălin Pavel)
„Am să fac o aluzie la titlul acestor memorii, care se vor numi Continentul scufundat, pentru că, voi argumenta mai încolo, când voi ajunge la revoluția asta ultimă împotriva lui Ceaușescu, fiecare din aceste secțiuni ale istoriei noastre, ale istoriei românești poate, în orice caz ale istoriei bucureștenilor, se produce cu un fel de prăbușire a ceea ce a fost înainte. Și se produce o ruptură, în așa fel încât memoria colectivă, aș zice, mai puțin decât memoria literară, memoria colectivă nu mai are în vedere decât sporadic ceea ce a fost, și deformat. Și este un exercițiu extraordinar pentru un istoric să vadă cum se schimbă această suită de secțiuni care înseamnă o suită de ruperi de memorie. Și cea mai gravă dintre ele este ruptura care s-a produs în 1989, când și populația a vrut, și noi am vrut cu toții să uităm ce a fost, dar s-a și uitat ce a fost, și atunci ceea ce a fost înainte pare ca niște lucruri care se petreceau în altă eră, în alt ev. Asta m-a făcut să văd că istoria are o doză foarte mare de subiectivitate și în același timp o doză foarte mare de incertitudine și o doză foarte mare de manipulare.“ (Petre Alexandrescu)