Între alte fotografii din clasica sa carte Istoria lecturii, Alberto Manguel folosește ca ilustrație o imagine (reprodusă aici) a bibliotecii din Holland House, Londra, distrusă în octombrie 1940 de bombele incendiare germane. El descrie acoperișul smuls, prin care acum se deslușesc clădiri fantomatice, grămada de bârne și scări prăbușite în mijlocul sălii, cărțile nevătămate de pe pereți și cei trei bărbați, la oarecare distanță unul de altul, unul citind, altul cercetând cotoarele cărților, ultimul scoțând un volum. Autorul subliniază că nu e vorba aici de niște cititori maniaci, cărora nu le pasă de război și nici de viața însăși, ci că pur și simplu, oricât de dificilă ar fi situația, acești oameni merg înainte, căutând înțelegere. Dacă îl înțeleg bine așadar, el spune că cititul este o formă formidabilă de a merge înainte.
Presupun că Manguel știa de fapt că fotografia fusese parțial regizată. Comentariul lui construiește un simbol puternic și de aceea își permite să mimeze naivitatea. În realitate, imaginile care arată clădirea imediat după bombardament, așa cum au fost publicate în „London Times“, înfățișează biblioteca pustie și cu cărțile arse și vraiște pe rafturi. Doar câteva roabe de cărți rămase întregi au mai putut fi salvate. Pe lângă ele a apărut apoi și această imagine, făcută la trei săptămâni după eveniment, în care totul devine o afirmație de rezistență. Pe de altă parte, chiar dacă fotografia în sine nu e autentică, deci chiar dacă cei trei cititori erau înțeleși cu fotograful, simplul fapt că ea a fost gândită și executată e relevant. Pentru că dovedește convingerea că publicul britanic urma să recunoască instantaneu, emoțional și intelectual, în această bibliotecă eternă un simbol al continuității.
E interesant că tocmai cărțile se află în centrul acestei încăpățânări de a nu renunța. Pe de-o parte, în epocă erau binecunoscute episoadele în care naziștii arseseră public cărți „dăunătoare“/ „periculoase“, mai ales în 1933 (dar ele aveau să continue până cel puțin în octombrie 1944, când a fost incendiată Biblioteca Națională din Varșovia). Fotografia aceasta fusese foarte probabil aprobată de Ministerul Informațiilor britanic și era parte dintr-un răspuns paradigmatic, ca de la o mentalitate la alta, adică voi ardeți cărți și bombardați biblioteci, noi vom continua să citim.
Sigur că un asemenea dialog al contrastelor pare că are o morală facilă când te apleci asupra lui de departe, și mai ales din siguranța păcii. Dar războiul n-a fost niciodată prielnic nuanțelor – este parte din perversitatea lui ca nici măcar binele să nu mai poată ocoli cu totul stereotipia. Estetica moare în secunda în care se declară război. Din motive similare s-a spus de altfel că a mai scrie poezii după Auschwitz e barbar.
Indiferent dacă fotografiile sunt artistice sau realiste, ideea unei bombe într-o bibliotecă e de neconceput. Nu atroce, cum este a bombarda un bloc de locuințe sau un spital, dar, deși cărțile nu sunt decât obiecte, tot de neconceput e. Risc să spun acum niște banalități cât casa – de ce să mai despicăm atâta firul în patru, e cât se poate de clar că orice bombardament e rău. Uneori însă e bine să descrii coordonatele acestui rău. În primul rând, biblioteca este prin definiție un loc care adună, o lentilă care concentrează. Cărți din toate țările, în toate limbile, pe toate subiectele, colecționate cu greu și puse compact una lângă alta, lumea în mic. Or, explozia este tocmai mecanismul invers, este ceva care împrăștie, dispersează. În al doilea rând, biblioteca este locul liniștii în toate sensurile, nu ai voie să vorbești, dar nu ai voie nici să aduci cu tine gândurile haotice din alte provincii ale vieții tale, gălăgia care te-ar împiedica să studiezi. Explozia are, pe lângă latura ei de distrugere fizică, și una de agresiune psihologică, pentru că este zgomot materializat, zgomot în cea mai coșmărescă întruchipare a lui. În al treilea rând, în spatele cărții este dialogul între autor și cititor. Și chiar și atunci când cartea spune că viața e plină de suferință sau n-are nici un sens sau ceva asemănător, ea o spune mereu, cred, cu intenția de a vindeca această suferință și această lipsă de sens, nu de a le înteți. Bomba este opusul dialogului și al vindecării. Apoi, chiar din punct de vedere formal, biblioteca e un loc al nemișcării. Nu citești alergând, ci reduci aproape cu totul mișcarea de afară ca să poți urmări mișcarea dinăuntru; or, războiul este entropia, e agitația anomică absolută. Și, în fine, biblioteca nu este a acestei clipe, nu e sub jurisdicția urgențelor prezentului, justificate sau nu. Biblioteca nu e a ediției de dimineață sau seară a ziarelor, nu e a cărților de ieri și atât, este a cunoașterii și literaturii și științei dintotdeauna. Violența vrea să anuleze acest dintotdeauna în numele acum-ul ei absurd. Dar acum nu-l va putea niciodată învinge pe dintotdeauna, pentru că acum, orice ar prefera să creadă, este de fapt, după toate definițiile din lume, mult mai mic.