N-ar fi stricat deloc – scriu asta pentru organizatori, in eventualitatea ca le cade sub ochi revista de fata – ca scena sa fi fost inaltata cu vreun metru. Inutil sa explic ratiunea acestei doleante!
Ma feresc de multa vreme sa frecventez adunarile unde poti da peste tot felul de oameni cu iesiri necontrolate. Am patit odata, la un „festival” cu ifose, mi-ajunge. Dar nu totdeauna poti primi energia transmisa de-o trupa, daca nu-i vezi macar un spectacol. Iar cind concertul sustine ultimul album – ca in cazul de fata Judas Priest – Nostradamus –, atunci n-ai voie sa ratezi ocazia. Presupun ca as fi ajuns sa decopertez intentia englezilor numiti, pe buna dreptate, heavy-metal gods, la viitoarea editare pe DVD a unui material din actualul turneu. Nu cred ca traiam impresia stranie lasata de simpla imagine de fundal care a deschis show-ul si-a fost reluata de citeva ori: figura personajului Nostradamus, asemanatoare cu a lui Rob Halford, minjita de singe in jurul ochilor lipsa. Daca taietura ce decupa globul ocular n-ar fi fost evidenta, iar culoarea rosie n-avea aspectul unei acuarele puse de-un pictor naiv, atunci gindul s-ar fi indreptat catre un spectacol horror… Dar oamenii responsabili cu imaginea trupei au acordat importanta continuitatii iconografice: simbolul celor doua spatii goale, intunecate, persista in toate aparitiile discografice. Despre mesaj nu e cazul sa bat asfaltul parcarii in care s-a tinut concertul. Locatie strimta si plana, deloc – dar deloc! – potrivita receptarii unui concert unicat! (Si totusi organizatorii folosesc intens acel loc, in care eu nu cred sa mai calc prea curind!)
M-am simtit stinjenit prea putin de individul p(r)ostat in preajma, care isi bea berea (nu stiu cum avea mereu paharul plin!) si-si striga dorintele fara jena. De la bun inceput, el a vrut o anume piesa si tipa la „aia de pe scena” s-o cinte, fiindca „aia e-a voastra, ba!”. Lesne explicabila judecata mea pripita: individul e prost-crescut, sumar zis! De exemplu, cind playlist-ul a ajuns la Death, o piesa meditativa, cumva atipica pentru Judas Priest, o replica fara… replica, scurta si la obiect, tipul a tras: „Baga-mi-as, ce ba, aici e la teatru?!”. Evident ca omul sesizase nota in care s-a construit conceptul ultimului album: teatralitate dark-age cu aluzii profetice, o chestie mai curind de marketing decit de substanta. Nu foarte potrivita in fata unor spectatori care vedeau intiia data trupa, insa bine articulata stilistic.
Dar poporockul prezent stia ce vrea; la fel de bine stiau si hirsitii metalisti: vechi si consacrate hituri! Care au mers ca la carte: trupa si-a respectat statutul si n-a dat nici un chix, publicul cunostea versurile pe dinafara si le-a cintat „louder, louder”!… Iar cind a venit rindul fantasticului Painkiller, omul de linga mine a dat cu paharul de pamint si figura lui a capatat atita expresivitate de om implinit, incit titlul acestui articol mi-a venit instant!