Cu modestie exagerata, profesorul Bela Siki imi vorbea despre aceste inregistrari drept „acceptabile”. In fapt, sint mult mai mult si fie ca este vorba de Concertul de pian al lui Schumann, de Variatiunile simfonice ale lui Cesar Franck cu Orchestra Pro Arte si Sir Eugen Goossens la pupitru sau de sonatele beethoveniene, opus 111 sau Waldstein, toate ar merita sa revada lumina zilei. Si nu numai fiindca dau imaginea scolii putin cunoscute a lui Lipatti.
Bela Siki a avut o relatie speciala cu Dinu Lipatti. Dupa explicatia lui, intr-o lunga discutie pe care am purtat-o in Elvetia: „Eram primul lui elev venit din strainatate si care dovedea o doza de talent. Deci eram binevenit, chiar daca la inceput comunicam foarte greu, fiindca franceza mea nu mi-o permitea: trebuia sa pregatesc anticipat ce vroiam sa-i spun etc. Apoi am ajuns sa ma exprim acceptabil si am putut avea cu el chiar conversatii interesante. Intreaga pregatire a examenelor finale a fost cu ajutorul lui, sub inspiratia si sub directia lui. A urmat epoca in care boala sa a inceput sa se agraveze, cind trebuia sa faca radioterapie si l-am putut conduce cu masina unui prieten. La intoarcere trebuia sa urce patru etaje si era foarte obositor, in casa sa neexistind ascensor. Era epuizat. Controlul sau – fiindca era un gentleman ca putini altii si se controla tot timpul – se relaxa deodata si imi vorbea de lucruri despre care eram foarte incurcat sa le aud, despre moartea sa curinda, de exemplu… Aveam 25 de ani. Intre noi era o diferenta mica de virsta, doar 6 ani. El se nascuse in 1917, eu in 1923. Diferenta intre noi era ca el se nascuse matur, cu handicapul teribil al bolii… A avut o viata cu totul diferita si deci la virsta de 30 de ani cind l-am cunoscut, pina la 33, cind s-a stins, maturitatea lui era cu totul diferita de a mea, de necomparat. In relatia noastra exista ceva foarte bizar, faptul ca ma chema cu Monsieur. Pastrez scrisorile lui si cred ca exista una singura in care imi spune Bela, probabil dintr-o scapare de condei. Eu ii spuneam la fel, Monsieur, si cu aceasta formula complicata, atunci cind urca scarile si era epuizat, se aseza pe un scaun la mijlocul drumului si din gura ii ieseau lucruri foarte grave. Cred ca nu eram eu suficient de matur atunci pentru a-l intelege perfect”…
Avea sa-l inteleaga mai tirziu, marcat pe viata de disparitia timpurie a lui Lipatti. Concertul in amintirea pianistului, in septembrie 1951, la Festivalul de la Besancon, la care a cintat impreuna cu Madeleine Lipatti Simfonia concertanta pentru doua piane si orchestra, i-a ramas in memorie. George Enescu, care a dirijat Orchestra Nationala a Frantei, „a incarcat concertul cu multa afectiune: cum era inrudit cu Lipatti, concertul a devenit intr-o masura o afacere de familie, in memoria cuiva foarte apropiat. Nu a fost usor fiindca partitura este dificila, partile de orchestra sint dificile, exista numeroase probleme de intonatie si, in plus, imi amintesc ca in ziua concertului, la repetitie, au descoperit o eroare intr-o parte de orchestra, in ce privea un instrument de suflat sau un contrabas; asa ca dupa-amiaza a trebuit sa ma ocup de copierea corecta a acestor masuri, fiindca situatia devenise delicata. Au existat si alte probleme cauzate pur si simplu de dificultatea partiturii; este vorba de o lucrare complicata, in afara unui limbaj comun. In consecinta muzicienii erau putin pierduti, intr-un concert care cere foarte multa precizie. Am auzit mult mai tirziu o inregistrare din Romania si am fost foarte impresionat de felul in care era cintata. E un lucru foarte bizar. Imi amintesc ca iesind dintr-un concurs am observat ca atunci cind candidatii cintau Haydn sau Mozart, sunau ca mine cind vorbesc franceza, cu un accent strain. Dar atunci cind cintau muzica contemporana, o faceau ca si cum era limba lor. Si cred ca Enescu, desi cu partituri deosebit de complexe, vezi cazul Sonatei pentru vioara si pian, resimtea aceste dificultati.
Cel de-al doilea concert memorial, cu Ernest Ansermet, a fost diferit, fiindca la o a doua executie te duci cu mult mai multa incredere; Ansermet era si mai tinar. Cred ca el avea intr-o mai mare masura obisnuinta unor concerte de muzica contemporana”.
Cum a evoluat ulterior Bela Siki? „Lipatti m-a ajutat foarte mult si nu numai prin personalitatea sa. M-a ajutat deja cind facea ultimele sale inregistrari la Geneva si am avut posibilitatea sa fac un disc test pentru Columbia, cu Walter Legge. Relatia cu Legge a durat sapte ani. A fost foarte entuziasmat si mi-a oferit un contract. In plus, cum Lipatti era invitat sa cinte in Australia si nu se punea problema sa se duca, m-a recomandat pe mine, spunind ca sint tinar si capabil. Era prin 1949-’50. Practic am facut turneul in 1954, fiind un angajament foarte important, pentru 44 de concerte si recitaluri, toate radiodifuzate. Am supravietuit… Din 1953 incepusem sa cint foarte mult, in Anglia si tarile legate de ea. Din 1954 am cintat vreo 80 de concerte anual. Eram tinar, dar dupa nasterea fiicei noastre, absent mereu de acasa, uneori pentru o perioada de sase luni, ajunsesem sa am o viata extrem de obositoare si ma simteam privat de familie. Ne-am spus ca ar trebui sa gasim ceva in Statele Unite, unde plecasera si prietenul meu Janos Starker si alti cunoscuti. In cele din urma, prin 1964-’65, am primit un telefon intrebindu-ma daca m-ar interesa un post de profesor universitar la Seattle. Am decis sa mergem si sa reduc treptat cariera de concert…”.